România nu mai poartă de mult o dezbatere rațională despre dimensiunea statului, despre productivitate sau despre raportul dintre veniturile publice și obligațiile asumate. În locul ei avem o luptă permanentă între categorii profesionale pentru o parte cât mai mare dintr-un buget din ce în ce mai sărac.

Fiecare categorie își poate justifica revendicările. Profesorii sunt prost plătiți în raport cu importanța educației. Medicii țin în funcțiune un sistem sanitar deficitar. Polițiștii, militarii și angajații din administrație invocă riscurile, răspunderea și volumul de muncă. Magistrații vorbesc despre independența justiției și despre statutul constituțional al profesiei. Pensionarii invocă o viață de contribuții, iar mediul privat amintește, pe bună dreptate, că el produce cea mai mare parte a resurselor redistribuite ulterior de stat.

Problema nu este că toate aceste argumente ar fi false. Problema este că pretențiile rezultate din ele nu pot fi satisfăcute simultan.

România încearcă să împace venituri europene cu o economie care aproape stagnează, un aparat public supradimensionat, cheltuieli rigide, privilegii acumulate și o capacitate de colectare foarte slabă. Comisia Europeană estimează pentru 2026 o creștere economică de numai 0,1%, un deficit bugetar de 6,2% din PIB și o datorie publică aflată în urcare, spre aproximativ 63% din PIB în 2027. România rămâne în procedura europeană de deficit excesiv și trebuie să își corecteze dezechilibrul până în 2030.

Cu alte cuvinte, statul continuă să cheltuiască mult mai mult decât încasează, iar diferența este acoperită din datorie.

Cu toate acestea, aproape fiecare dezbatere publică pornește de la întrebarea „cine trebuie să primească mai mult?” și foarte rar ajunge la întrebarea esențială: „cine produce resursele din care plătim toate acestea?”

Bugetul ca pradă comună

Pentru fiecare categorie profesională, beneficiul unei majorări este concret și imediat. Costul este însă dispersat în întreaga societate.

Un spor acordat unui grup este plătit prin taxe suportate de milioane de oameni, printr-un împrumut care va fi rambursat mai târziu, prin inflație sau prin renunțarea la o investiție care nu mai apare niciodată în discuția publică.

De aceea, fiecare revendicare luată separat pare suportabilă.

„Cât poate însemna majorarea salariilor noastre în bugetul întregii țări?”

Probabil nu foarte mult, dacă întrebarea este pusă de o singură categorie. Numai că aceeași întrebare este pusă simultan de zeci de categorii, de mii de instituții și de milioane de beneficiari ai statului.

Rezultatul este o formă clasică de exploatare a unei resurse comune. Fiecare grup are interesul să extragă cât mai mult, deoarece beneficiul îi revine direct, iar costul este împărțit cu ceilalți.

Comportamentul poate fi rațional la nivel individual și falimentar la nivel colectiv.

Într-un sistem funcțional, distribuția resurselor publice ar trebui să țină seama de productivitate, competență, responsabilitate, importanță socială și posibilitățile reale ale economiei. În România, criteriul decisiv devine tot mai frecvent puterea de blocaj.

Nu câștigă neapărat categoria cea mai nedreptățită. Câștigă categoria care poate provoca cel mai mare cost dacă este refuzată.

Cine poate opri școlile, tribunalele sau administrația are o putere de negociere mai mare decât angajatul privat care nu își poate suspenda activitatea fără să își piardă locul de muncă. Cine poate bloca o instituție esențială sau poate genera o criză politică obține mai ușor o excepție decât cetățeanul care nu dispune decât de votul exercitat o dată la patru ani.

Astfel, politica bugetară este înlocuită treptat de distribuția prin presiune.

Politicul a construit mecanismul

Ar fi însă incorect să atribuim această situație doar sindicatelor, funcționarilor sau diferitelor corpuri profesionale.

Politicul a creat și a alimentat mecanismul.

Timp de ani, partidele au folosit bugetul public drept instrument electoral. Au acordat majorări înaintea alegerilor, au creat excepții fiscale, au inventat sporuri, au menținut instituții inutile, au promis pensii și salarii fără finanțare și au amânat orice reformă care ar fi produs un cost electoral imediat.

Populismul nu înseamnă numai acordarea unor avantaje. Înseamnă mai ales ascunderea prețului lor.

Politicianul anunță majorarea, dar nu spune de unde vin banii. Nu explică majorarea taxelor viitoare, inflația, dobânzile și investițiile sacrificate. Beneficiul este prezentat ca un câștig colectiv, în timp ce costul este împins în viitor sau transferat unui contribuabil anonim.

Așa s-a creat impresia că statul dispune de resurse proprii, independente de economia care îl finanțează.

Dar statul nu produce bani. Îi colectează, îi redistribuie sau îi împrumută.

Populismul a transformat această realitate elementară într-un subiect aproape indecent. Oricine amintește că banii sunt limitați este acuzat că atacă profesorii, medicii, pensionarii, funcționarii sau o altă categorie suficient de numeroasă pentru a conta electoral.

Schema se repetă fără mari variații.

Un partid acordă avantaje fără acoperire sustenabilă. Deficitul crește. Un alt guvern încearcă să corecteze situația. Cei care au produs dezechilibrul se proclamă apărătorii populației afectate de reformă. Ajustarea este diluată, amânată sau blocată. Împrumuturile continuă, iar nota de plată crește.

Politicul nu doar că tolerează lupta pentru resurse. O organizează și o folosește pentru câștigarea puterii.

În același timp, fiecare categorie profesională a învățat lecția. Moderația nu este răsplătită. Grupul care acceptă limita economică pierde în fața celui care protestează, amenință sau blochează.

De ce ai accepta o reducere, o înghețare sau o reformă, când altcineva a obținut o excepție prin presiune?

Această întrebare este legitimă la nivel individual și mortală pentru stat.

Șantajul instituțional

Dreptul la grevă, accesul la justiție și libertatea de asociere sunt elemente firești ale democrației. Ele devin însă altceva atunci când sunt folosite sistematic pentru obținerea unui avantaj material în defavoarea restului societății, fără nicio raportare la resursele disponibile.

În acel moment, negocierea socială se transformă în șantaj instituțional.

Mesajul nu mai este:

„Munca noastră valorează mai mult și putem demonstra acest lucru.”

Mesajul devine:

„Putem produce o pagubă suficient de mare încât să preferați să ne plătiți.”

Este o diferență fundamentală.

Puterea de blocaj înlocuiește meritul, eficiența și echitatea. Iar grupurile lipsite de capacitatea de a paraliza statul sunt cele care plătesc.

Angajatul unei firme mici, antreprenorul, lucrătorul independent sau cetățeanul dintr-o zonă săracă nu pot opri instanțele, administrația ori serviciile esențiale. Ei suportă însă taxele, inflația și degradarea serviciilor publice rezultate din fiecare excepție obținută de grupurile mai puternice.

Ajungem astfel la o redistribuire paradoxală: nu neapărat de la cei bogați către cei săraci, ci de la cei slab organizați către cei cu o capacitate superioară de presiune.

Când justiția devine actor

Puterea judecătorească ar trebui să fie arbitrul acestor conflicte, nu unul dintre participanți.

Instanțele trebuie să controleze legalitatea actelor Guvernului și Parlamentului. Nici deficitul bugetar, nici o situație economică dificilă nu pot transforma executivul într-o putere fără limite. Guvernul nu poate încălca legea, refuza arbitrar plata unor obligații sau desființa drepturi prin simpla invocare a lipsei banilor.

Dar între controlul legalității și administrarea indirectă a bugetului există o limită.

În momentul în care instanțele ajung să stabilească prin hotărâri succesive niveluri salariale, despăgubiri, sporuri, recalculări și obligații bugetare, puterea judecătorească nu mai verifică doar legalitatea. Participă efectiv la distribuirea resurselor.

Judecătorul soluționează un litigiu concret. În fața lui se află un reclamant, un drept invocat și o instituție obligată la plată.

Nu se află însă și contribuabilul care va suporta costul. Nu se află pacientul pentru care nu se mai cumpără aparatură, localitatea în care nu se mai face o investiție sau firma care va plăti o taxă mai mare.

Instanța vede beneficiarul direct. Costul de oportunitate rămâne în afara dosarului.

De aceea, o hotărâre poate fi coerentă din perspectiva juridică a reclamantului și distructivă din perspectiva bugetului consolidat.

Problema devine cu atât mai gravă cu cât justiția însăși este un corp profesional interesat direct de politica salarială, de pensii, de organizarea instituțiilor și de propriul statut. În asemenea situații, granița dintre arbitru și actor devine greu de distins.

Puterea executivă răspunde politic pentru deficit, taxe, dobânzi și inflație. Dar instrumentele prin care ar putea controla cheltuielile îi sunt limitate treptat de Parlament, de presiunea străzii și de hotărârile instanțelor.

Responsabilitatea rămâne la Guvern, în timp ce decizia este fragmentată între instituții care nu răspund pentru rezultatul economic final.

Aceasta nu mai este doar o problemă de separație a puterilor. Este o problemă de funcționare a statului.

Distribuim ceea ce nu mai producem

În spatele tuturor acestor conflicte se află o ruptură mai profundă: separarea aproape completă dintre distribuție și producție.

Societatea discută despre salarii, pensii, sporuri, indexări, subvenții și drepturi câștigate. Mult mai puțin discută despre productivitate, investiții, capital, competitivitate, demografie și baza fiscală.

Bugetul public nu este însă o sursă autonomă de prosperitate. El redistribuie o parte din valoarea creată anterior în economie și acoperă temporar diferența prin împrumuturi.

O societate poate legifera drepturi nelimitate. Nu poate legifera resurse nelimitate.

Nicio hotărâre judecătorească nu creează bani. Nicio grevă nu mărește productivitatea. Nicio ordonanță nu transformă o economie stagnantă într-una capabilă să plătească la nesfârșit promisiuni tot mai mari.

Toate aceste instrumente pot decide doar cine primește resursele existente și cine suportă costul.

Datoria permite amânarea confruntării cu această realitate. Dar nu o elimină.

Statul împrumută din veniturile viitoare pentru a evita conflictul prezent. Politicienii câștigă timp, categoriile profesionale își păstrează avantajele, iar contribuabilul viitor primește obligația de plată fără să fi participat la negociere.

La un moment dat, creditorii încep însă să se întrebe dacă acel contribuabil viitor va putea plăti.

Acolo se termină politica și începe aritmetica.

Falimentul ca limită, nu ca soluție

Falimentul statului nu este o soluție economică și nici o formă eficientă de reformă.

Este momentul în care statul pierde controlul asupra reformei.

Cât timp are acces la finanțare, o societate poate alege o ajustare graduală. Poate reduce instituții, poate elimina privilegii, poate reforma administrația, poate proteja categoriile vulnerabile și poate distribui costurile pe o perioadă rezonabilă.

Când accesul la finanțare dispare, toate acestea devin secundare.

Statul trebuie să plătească în limita lichidităților disponibile. Nu mai contează cine are dreptate în doctrină, cine deține un statut constituțional, cine a câștigat o hotărâre sau cine poate mobiliza mai mulți protestatari.

Falimentul nu rezolvă conflictul dintre grupuri. Îl suspendă, fiindcă dispare resursa asupra căreia se purta conflictul.

El poate produce inflație, recesiune, blocarea creditării, falimente private, șomaj, scăderea veniturilor și degradarea serviciilor publice. Poate lovi mai dur tocmai în categoriile lipsite de putere și poate păstra unele dintre privilegiile grupurilor influente.

Dar falimentul distruge o iluzie: ideea că toate drepturile, avantajele și promisiunile pot fi finanțate simultan.

Argentina: primul faliment nu este suficient

Argentina este exemplul unei societăți care a primit de mai multe ori același avertisment și a ales să îl ignore.

Țara a trecut prin crize monetare, restructurări de datorie, inflație severă și numeroase programe cu Fondul Monetar Internațional. Falimentele și restructurările succesive nu au produs automat o stabilizare durabilă.

După fiecare criză, datoria a fost restructurată, moneda s-a depreciat, populația a suportat pierderile, iar guvernele au aplicat temporar anumite corecții. După ce presiunea s-a redus, vechile politici au revenit: deficit, subvenții, controale de preț, emisiune monetară și redistribuirea unor resurse inexistente.

Primul faliment a mutat pierderile. Următorul a confirmat că mecanismul care le producea rămăsese intact.

Abia după repetarea acestor eșecuri o parte importantă a societății argentiniene a ajuns să accepte o ajustare radicală. Guvernul Milei a redus cheltuielile, a limitat finanțarea monetară a deficitului, a eliminat instituții și reglementări și a urmărit excedente fiscale.

Rezultatele privind disciplina fiscală și reducerea inflației sunt vizibile, dar economia rămâne vulnerabilă, iar costurile sociale sunt reale. Reforma nu este o poveste încheiată și nu demonstrează că austeritatea rezolvă automat problemele structurale.

Lecția Argentinei nu este că falimentul produce reforma.

Lecția este că falimentul oferă o șansă de reformă. Dacă societatea folosește criza doar pentru a redistribui pierderile, urmează un alt faliment.

Grecia: când societatea pierde dreptul de a alege

Grecia oferă un exemplu diferit.

Fiind membră a zonei euro, nu a putut folosi tipărirea de monedă și deprecierea valutară în același mod ca Argentina. În schimb, după ce a pierdut accesul normal la finanțare, a devenit dependentă de programe de asistență negociate cu instituțiile europene și FMI.

Între 2010 și 2018, Grecia a trecut prin trei programe de ajustare. Țara a revenit în cele din urmă pe piețele de finanțare, dar costurile economice și sociale au fost uriașe.

În momentul în care statul depinde de banii creditorilor pentru a plăti salariile, pensiile și serviciile publice, autonomia politică devine în mare parte formală.

Poți organiza alegeri. Poți protesta. Poți respinge austeritatea prin referendum. Dar nu poți obliga pe altcineva să te finanțeze fără condiții.

Creditorii nu mai discută întreaga pleiadă de argumente invocate anterior de categoriile profesionale. Nu sunt impresionați de statut, tradiție, independență instituțională, drepturi câștigate sau importanță socială.

Ei cer reducerea deficitului, reformarea pensiilor, restructurarea administrației, creșterea taxelor și vânzarea unor active.

Ajustarea pe care societatea nu a fost dispusă să o negocieze intern este impusă din exterior, într-o formă mult mai brutală.

Aceasta este lecția Greciei:

Reforma pe care o refuzi cât timp mai ai autonomie revine atunci când autonomia a dispărut.

Când argumentele nu mai produc bani

În România de astăzi, fiecare categorie își construiește o justificare:

independența justiției, drepturile câștigate, importanța educației, riscurile profesionale, lipsa personalului, inflația, protecția socială, statutul constituțional sau tratamentul egal în raport cu alte categorii.

Multe dintre aceste argumente sunt legitime.

Dar niciunul nu produce bani.

Într-o criză de finanțare, salariile nu se plătesc pentru că sunt drepturi câștigate, ci pentru că există lichidități. Pensiile nu se indexează fiindcă există o formulă, dacă statul nu mai poate obține finanțarea necesară. Instituțiile nu supraviețuiesc doar pentru că sunt trecute într-o lege sau într-o organigramă.

Iar hotărârile judecătorești pot constata obligații, dar nu pot obliga economia să producă resursele cu care acestea să fie executate.

Realitatea economică nu admite contestații și nu poate fi declarată neconstituțională.

Pur și simplu încetează să mai finanțeze statul.

După primul șoc

Un faliment sau pierderea accesului la finanțare nu garantează o reașezare echitabilă.

După primul șoc, societatea poate reduce instituțiile redundante, simplifica administrația, elimina privilegiile, combate corupția prin reducerea birocrației și construi un stat mai mic, dar funcțional. În paralel, poate stimula investiția, munca și capitalul productiv, astfel încât echilibrul bugetar să nu fie obținut prin sărăcire generală.

Sau poate proceda exact ca înainte.

Poate crește taxele asupra celor care încă produc, poate proteja grupurile influente, poate tăia numai de la cei lipsiți de putere, poate menține instituțiile inutile și poate relua împrumuturile imediat ce piețele îi permit.

În acest caz, primul faliment nu a produs reformă. A produs doar o pauză.

Primul faliment poate fi prezentat drept accident. Al doilea arată că societatea a refuzat să îi înțeleagă cauza. Falimentele succesive transformă criza într-un mod de funcționare.

Soluțiile suportabile

România încă poate alege singură forma ajustării.

Poate reforma salarizarea publică, poate elimina instituțiile redundante, poate limita privilegiile, poate simplifica administrația și poate proteja economia care îi finanțează bugetul.

Poate cere sacrificii reale, dar distribuite credibil. Poate începe cu propriul aparat politic, cu sinecurile, excepțiile și cheltuielile imposibil de apărat, înainte de a cere din nou mai mult de la contribuabil.

Dar această fereastră nu va rămâne deschisă la nesfârșit.

Dacă politicul continuă să cumpere voturi prin promisiuni fără acoperire, dacă fiecare categorie profesională își transformă capacitatea de blocaj într-un avantaj material, iar justiția participă la distribuirea resurselor fără să răspundă pentru consecințele economice, ajustarea nu dispare.

Este doar amânată.

Iar ajustarea amânată nu va mai ține cont de prestigiu, statut, independență, drepturi câștigate sau sensibilități profesionale. Va fi decisă de banii rămași în conturile statului și de condițiile celor care vor mai fi dispuși să îl finanțeze.

Falimentul nu este soluția.

Este momentul în care realitatea economică aplică brutal soluțiile pe care societatea a refuzat să le adopte rațional.