Românii au votat pentru schimbare. Au primit stabilitate. Numai că, după aproape doi ani de convulsii politice, merită să ne întrebăm ce anume s-a stabilizat: statul român sau interesele celor care îl controlează?

La conferința de presă din 10 noiembrie 2026, Nicușor Dan a explicat deciziile sale politice printr-un argument economic: România are nevoie de stabilitate, de menținerea încrederii investitorilor și de acces la finanțare. În caz contrar, riscă retrogradarea ratingului suveran, creșterea dobânzilor și o ajustare fiscală mult mai dureroasă.

Argumentele sunt cunoscute. Ilie Bolojan le prezentase încă de la începutul mandatului său, atunci când explica necesitatea reducerii deficitului bugetar.

Nu diagnosticul economic este problema. Deficitul există, dobânzile trebuie plătite, iar piețele financiare nu sunt obligate să finanțeze la nesfârșit dezechilibrele României.

Problema începe atunci când stabilitatea financiară devine argumentul prin care este justificată conservarea unei configurații politice și instituționale, fără o evaluare la fel de exigentă a modului în care aceasta administrează resursele publice.

Alegerile schimbă voturile, nu neapărat puterea

La alegerile parlamentare din decembrie 2024, PSD a obținut aproximativ 22% din voturi. A fost un recul electoral important, care a arătat diminuarea încrederii într-un partid ce dominase guvernarea românească pentru perioade îndelungate.

Doi ani mai târziu, PSD se află din nou la guvernare.

Între timp, guvernul condus de Ilie Bolojan, care își asumase măsuri de ajustare bugetară, a fost demis. Tentativa de formare a unui guvern fără PSD a eșuat, iar liberalii au acceptat în cele din urmă să susțină învestirea unui executiv dominat de social-democrați, fără să participe la guvernare.

Explicația președintelui este aritmetică: PNL și USR nu dețineau majoritatea parlamentară.

Corect. Dar aritmetica explică necesitatea obținerii unei majorități, nu inevitabilitatea tuturor compromisurilor politice.

PSD și-a condiționat susținerea de participarea la putere. PNL a acceptat susținerea unui guvern din care nu făcea parte pentru a pune capăt blocajului. Ambele partide dispuneau de dreptul constituțional de a refuza învestirea, dar au utilizat diferit această putere de negociere.

Rezultatul merită analizat: un partid care pierduse o parte importantă din sprijinul electoral a reușit să-și conserve influența asupra Executivului.

Nu este neapărat o încălcare a democrației parlamentare. Poate fi însă un exemplu al modului în care accesul la putere depinde nu numai de voturile obținute, ci și de poziția ocupată într-un sistem instituțional și de capacitatea de negociere.

De ce supraviețuiesc elitele extractive?

În cartea De ce eșuează națiunile, Daron Acemoglu și James A. Robinson explică persistența instituțiilor extractive prin capacitatea elitelor de a reproduce mecanismele care le asigură accesul privilegiat la resurse și putere.

Într-o lucrare dedicată persistenței puterii, autorii disting între puterea formală, conferită de instituțiile politice, și puterea informală, exercitată prin influență economică, relații, organizații și controlul resurselor.

Este o distincție utilă pentru înțelegerea României.

Nu avem nevoie să presupunem existența unui conducător ascuns care coordonează politicienii, serviciile, conducătorii instituțiilor și magistrații.

Este suficient ca diferiți actori să aibă interese compatibile în anumite situații.

Un partid dorește să rămână la guvernare. Un conducător de instituție dorește să-și păstreze influența asupra numirilor și carierelor. O rețea administrativă dorește să conserve controlul asupra distribuirii resurselor. Un politician dorește stabilitate și sprijin instituțional.

Acești actori pot concura între ei în numeroase privințe și pot colabora punctual atunci când o reformă amenință avantajele de care beneficiază.

Rezultatul poate fi conservarea status quo-ului, fără să existe vreun plan comun și fără ca participanții să urmărească exact aceleași obiective.

Instituțiile se pot reproduce prin interese convergente, nu doar prin ordine explicite.

Justiția: independență sau autonomie fără răspundere?

Investigația Recorder „Justiție capturată” a adus în atenția publicului mărturii despre mecanisme de influență exercitate prin delegări, detașări, repartizarea dosarelor, constituirea completurilor și proceduri disciplinare.

Magistrații care au reclamat asemenea practici descriu un sistem în care presiunile nu trebuie neapărat formulate explicit.

Cazul Cristi Dănileț, în care CEDO a constatat încălcarea libertății de exprimare, arată cât de importante sunt garanțiile pentru magistrații care participă la dezbateri de interes public.

În paralel, litigiile privind conducerea PNL au generat controverse referitoare la repartizarea cauzelor, modificarea completurilor și imparțialitatea unor judecători.

Aceste suspiciuni trebuie verificate. Existența lor nu demonstrează automat că hotărârile au fost dictate politic.

Dar nici independența Justiției nu poate constitui un argument împotriva verificării funcționării administrative a instanțelor.

Nicușor Dan promisese o implicare instituțională mai consistentă, inclusiv participarea la ședințele CSM. În schimb, reacțiile sale la acuzațiile prezentate de magistrați au fost însoțite de solicitări repetate de documente suplimentare, deși cel puțin una dintre judecătoarele care au reclamat presiuni afirmă că transmisese deja documente Administrației Prezidențiale.

Nimeni nu îi cere președintelui să stabilească soluțiile din instanțe.

I se poate cere însă să utilizeze atribuțiile constituționale pentru a obține răspunsuri instituționale la acuzații grave privind independența magistraților.

Aceasta este diferența dintre intervenția în Justiție și apărarea funcționării corecte a Justiției.

Reforma pensiilor: cine suportă costul schimbării?

Reforma pensiilor magistraților reprezintă un exemplu de compromis legislativ.

Legea nr. 24/2026 modifică formula de calcul și introduce creșterea etapizată a vârstei de pensionare. În același timp, protejează pensiile deja stabilite și anumite drepturi dobândite anterior, iar tranziția vârstei de pensionare se întinde până în 2041.

Există rațiuni constituționale și juridice pentru protejarea drepturilor dobândite. Acestea nu pot fi ignorate.

Dar rezultatul distributiv trebuie discutat: efectele reformei nu sunt suportate uniform de toate generațiile de magistrați.

Cine beneficiază de protecția regulilor vechi? Cine suportă schimbarea? Cât se economisește efectiv și în ce interval?

Aceste întrebări sunt mai importante decât simplul anunț politic al unei reforme.

O reformă nu trebuie evaluată numai după existența unei legi noi, ci după modificarea efectivă a stimulentelor, privilegiilor și cheltuielilor publice.

Anghel Saligny și economia politică a banilor publici

Pe 6 noiembrie 2026, Ministerul Dezvoltării a anunțat deblocarea a aproape 1,1 miliarde de lei pentru plăți restante în programul Anghel Saligny.

Finanțarea infrastructurii locale este necesară. Comunele au nevoie de apă, canalizare, drumuri și rețele de gaze. Nicio analiză serioasă nu poate transforma automat aceste investiții în risipă bugetară.

Dar Anghel Saligny ridică o întrebare mai largă: după ce criterii sunt distribuite resursele și cât de eficient sunt utilizate?

Dacă obiectivul central al politicii economice este reducerea deficitului, atunci și programele naționale de investiții trebuie evaluate riguros: selecția proiectelor, costurile unitare, capacitatea beneficiarilor, stadiul execuției și rezultatele obținute.

Continuarea unui program existent nu reprezintă, în sine, o dovadă de clientelism. Dar nici utilitatea unor investiții nu justifică absența controalelor și a transparenței.

Mai ales într-o țară care se împrumută masiv pentru a-și finanța cheltuielile.

Stabilitatea economică nu garantează reforma statului

Aici apare paradoxul discursului prezidențial.

Nicușor Dan explică necesitatea menținerii accesului la finanțare. Dar accesul la finanțare este un instrument, nu un scop final al guvernării.

Un stat se împrumută pentru a-și finanța obligațiile și investițiile. Valoarea economică și socială a acestor cheltuieli depinde de calitatea instituțiilor care le administrează.

Dacă instituțiile sunt vulnerabile la clientelism, risipă sau captură, finanțarea suplimentară poate contribui la perpetuarea acestor vulnerabilități.

Prin urmare, stabilitatea macroeconomică și reforma instituțională nu ar trebui prezentate ca obiective incompatibile.

Dimpotrivă, reforma este una dintre condițiile sustenabilității financiare pe termen lung.

O administrație mai eficientă, reguli transparente de achiziții, responsabilitate bugetară și independență judiciară reală reduc costurile economice ale funcționării statului.

Nicușor Dan: reformator constrâns sau garant al continuității?

Nu știm dacă Nicușor Dan a renunțat deliberat la promisiunile sale reformiste sau dacă apreciază că acestea trebuie amânate din cauza constrângerilor politice și economice.

Dar putem evalua rezultatele și putem cere explicații.

Raportul privind anularea alegerilor din 2024 rămâne neprezentat. Reformele instituționale promise nu au produs încă rezultatele așteptate în toate domeniile. PSD a revenit într-o poziție centrală la guvernare. Iar acuzațiile privind presiunile asupra magistraților continuă să necesite clarificări.

Aceste evoluții nu demonstrează existența unei conspirații și nici un acord secret între Cotroceni, partide și conducerile judiciare.

Ele ridică însă o întrebare despre prioritățile efective ale președintelui.

Dacă stabilitatea este permanent invocată pentru a amâna reformele care afectează interesele instituționale consolidate, atunci stabilitatea riscă să devină un obiectiv în sine.

Iar instituțiile extractive nu au nevoie de mult mai mult pentru a supraviețui.

Concluzie: stabilitate pentru cine?

România are nevoie de stabilitate financiară. Are nevoie de credibilitate, investiții, acces la piețele de capital și disciplină bugetară.

Dar are nevoie, în aceeași măsură, de instituții responsabile, de reguli aplicate imparțial și de mecanisme reale prin care cetățenii să poată sancționa exercitarea defectuoasă a puterii.

O țară nu devine prosperă doar pentru că reușește să se împrumute în continuare.

Iar succesul unei guvernări nu se măsoară numai prin evitarea unei crize financiare, ci și prin ceea ce construiește în locul structurilor care au contribuit la producerea dezechilibrelor.

Acemoglu și Robinson ne oferă un avertisment: elitele pot conserva instituții care le avantajează chiar și atunci când acestea produc rezultate economice și sociale inferioare.

De aceea, întrebarea fundamentală adresată lui Nicușor Dan nu este dacă România trebuie să fie stabilă.

Este dacă stabilitatea pe care o apără creează condițiile pentru reformarea statului sau permite conservarea acelorași mecanisme de distribuire a puterii și a resurselor.

Pentru că există o diferență enormă între stabilitatea unei democrații funcționale și stabilitatea unui sistem de privilegii.

Iar cetățenii au dreptul să știe pe care dintre ele o finanțează.