Capitalul străin nu este nici înger, nici demon. Este o forță economică. Vine acolo unde găsește profit, piață, forță de muncă, resurse, infrastructură, poziție strategică sau acces la lanțuri industriale. Asta nu este nici imoral, nici suspect în sine. Este felul în care funcționează economia.
Într-un stat competent, capitalul străin poate produce rezultate spectaculoase: fabrici modernizate, exporturi, furnizori locali, locuri de muncă mai bune, școli profesionale, tehnologie și integrare în economia globală. Într-un stat slab, același capital poate deveni parte dintr-un contract păgubos, dintr-o schemă de influență, dintr-un eșec administrativ sau dintr-o poveste publică în care toată vina este aruncată comod pe „străini”.
Diferența nu o face naționalitatea firmei. Diferența o face calitatea statului care negociază cu ea.
Volkswagen nu a transformat Škoda într-o ruină, ci într-o marcă europeană puternică. Renault nu a distrus Dacia, ci a salvat-o de la irelevanță și a transformat-o într-un producător competitiv. În alte părți ale Europei Centrale, investițiile străine au creat ecosisteme industriale solide. Aceleași mecanisme economice care pot produce dezvoltare într-o țară pot produce eșec în alta. Nu pentru că firmele ar deveni brusc bune sau rele la graniță, ci pentru că statul cu care negociază este mai competent sau mai slab.
Ca cetățean, nu am contract social cu multinaționala. Nu am votat consiliul de administrație al Volkswagen, Renault, Bechtel, Mercedes, New Holland, Exxon sau Nokia. Nu le-am încredințat interesul public. Nu le-am dat mandat să administreze drumurile, industria, energia sau resursele României.
Contractul meu social este cu statul român: cu guvernul, parlamentul, ministerele, autoritățile locale, funcționarii, procurorii, judecătorii și toți cei care ar trebui să apere interesul public.
Dacă o companie vine cu o ofertă bună, statul trebuie să o valorifice. Dacă vine cu o ofertă proastă, statul trebuie să o refuze. Dacă promite investiții, statul trebuie să le lege de obligații clare. Dacă cere privilegii nejustificate, statul trebuie să spună nu. Dacă încearcă să corupă, statul trebuie să o sancționeze. Iar dacă se semnează un contract păgubos, întrebarea principală nu este doar „ce a urmărit firma?”, ci mai ales „cine din statul român a semnat, de ce a semnat și cine a răspuns?”.
Aici trebuie mutată lumina reflectorului: pe clasa politică.
Pe oamenii care au semnat, au negociat, au refuzat, au amânat, au ascuns contracte, au numit directori, au protejat căpușe, au manipulat frici, au folosit presa locală și au transformat „patriotismul economic” într-un paravan pentru control politic.
România postcomunistă nu a dus lipsă de lozinci. Cea mai celebră dintre ele, „Nu ne vindem țara”, a avut o forță emoțională uriașă. Cine putea fi împotriva ei? Cine vrea să-și vândă țara? Numai că întrebarea era pusă greșit. Nu despre vânzarea țării era vorba, ci despre modernizarea unor active industriale într-o economie care se schimbase brutal.
După 1989 nu era suficient să ai hale, muncitori și tradiție industrială. Trebuia capital. Trebuia tehnologie. Trebuiau piețe externe. Trebuiau standarde. Trebuiau furnizori. Trebuia management. Trebuia infrastructură. Trebuia stat capabil să negocieze.
Țara nu era un strung, o hală ruginită sau un director numit politic. Țara era capacitatea oamenilor de a munci în industrii viabile, de a produce, de a exporta, de a învăța tehnologii noi și de a trăi mai bine.
Când o fabrică este salvată doar declarativ, dar pierde piețe, tehnologie, capital și oameni, ea nu mai este industrie. Este decor. Iar decorul, mai devreme sau mai târziu, se demontează.
Cehia a avut Škoda. Și Škoda putea deveni foarte ușor o altă poveste est-europeană tristă: marcă locală cu tradiție, protejată declarativ, subfinanțată practic, lăsată să producă mașini tot mai depășite până când ar fi devenit irelevantă. Nu asta s-a întâmplat.
Guvernul ceh a ales Volkswagen ca partener strategic. În martie 1991 a fost semnat acordul de parteneriat, iar Volkswagen a preluat inițial 31% din Škoda și control managerial asupra noii companii. Ulterior, Škoda a fost integrată complet în grupul Volkswagen. Astăzi, Škoda nu este o ruină apărată patriotic în discursuri, ci o marcă europeană reală, cu producție, exporturi, tehnologie și identitate proprie.
Asta nu înseamnă că cehii „și-au vândut țara”. Înseamnă că au luat un activ industrial care risca să fie zdrobit de competiția globală și l-au pus într-un ecosistem capabil să-l ducă mai departe.
Nu au păstrat o iluzie. Au păstrat o industrie.
România are și ea un exemplu pozitiv, poate cel mai important contraargument împotriva propriei noastre mitologii: Dacia-Renault.
Dacă „străinii distrug industria”, atunci Dacia ar fi trebuit să fie astăzi o ruină. Nu este. În 1999, Renault a cumpărat 51% din acțiunile Dacia pentru 50 de milioane de dolari și s-a angajat la investiții de 219 milioane de dolari până în 2003. Proiectul Logan a fost privit cu scepticism, dar a devenit unul dintre cele mai importante succese industriale ale României postcomuniste.
Dacia este dovada că, atunci când o platformă industrială locală intră într-un grup capabil să investească, să organizeze, să vândă și să impună standarde, industria nu moare. Se transformă. Poate pierde ceva din romantismul vechi, dar câștigă viață economică reală.
Problema este că Dacia a fost excepția luminoasă lângă prea multe eșecuri.
Roman Brașov, Rocar, ARO, Tractorul, Semănătoarea — nume care încă produc nostalgie, dar care nu pot fi judecate doar sentimental. Întrebarea serioasă nu este dacă aceste fabrici au avut istorie. Au avut. Întrebarea este dacă statul român a fost capabil să le găsească un viitor.
Un caz aproape simbolic este Semănătoarea.
România avea tradiție în utilaje agricole. Avea piață agricolă. Avea nevoie de mecanizare. Avea oameni care știau meserie. Dar nu mai avea, în anii ’90, suficient capital, tehnologie și acces la piețe pentru a concura singură.
New Holland a fost interesată de o asociere cu Semănătoarea. Relatările de presă vorbesc despre un contract semnat în 1996 și despre o investiție promisă de 50 de milioane de dolari, dintre care 35 de milioane în fabrica Semănătoarea. Apoi au venit protestele, frica de „vândut țara străinilor”, schimbarea cadrului legal și retragerea investitorului.
Semănătoarea a continuat o vreme să existe, dar nu ca promisiune industrială, ci ca organism în declin. În final, producția de combine a dispărut, iar fosta platformă a devenit mai degrabă subiect imobiliar decât industrial.
Aici se vede perfect tragedia formulei „nu ne vindem țara”. Când New Holland nu a mai venit, nu am salvat industria românească de utilaje agricole. Am salvat doar iluzia că fabrica mai este „a noastră”. Producția modernă s-a dus acolo unde a găsit condiții mai bune. România a rămas cu nostalgia.
Aceasta este diferența dintre proprietatea formală și puterea economică reală. Poți să păstrezi o fabrică „românească” pe hârtie până când nu mai valorează decât terenul de sub ea. Sau poți accepta că un investitor străin, bine negociat și bine controlat, poate păstra producția, oamenii, furnizorii și competența industrială într-o formă nouă.
Slovacia este un alt caz care ar trebui să ne doară. O țară mai mică decât România, cu o piață internă mai mică, a ajuns una dintre marile platforme auto ale Europei. Volkswagen, Kia, Stellantis și Jaguar Land Rover produc acolo. În anii recenți, Slovacia a fost descrisă constant ca unul dintre cei mai mari producători auto pe cap de locuitor din lume.
Nu idealizez Slovacia. O economie atât de dependentă de auto are vulnerabilități. Dacă industria auto europeană strănută, Slovacia face febră. Dar comparația rămâne dureroasă: ei au folosit capitalul străin ca să devină nod industrial; noi am folosit prea des discursul patriotic ca să amânăm decizii până când nu mai era nimic de salvat.
Ungaria a făcut și ea propriul pariu. Suzuki, Audi, Mercedes, BMW, iar mai nou investiții legate de vehicule electrice și baterii. Nu este un model politic de idealizat, mai ales în ultimii ani. Dar industrial vorbind, Ungaria a înțeles că marile investiții nu vin doar pentru salarii mici, ci pentru infrastructură, predictibilitate, lanțuri de furnizori, sprijin administrativ și decizie rapidă.
Polonia, la rândul ei, nu și-a clădit creșterea doar pe patriotism de tribună. A atras producție, logistică, utilaje, electrocasnice, componente și investiții industriale care au transformat-o într-un mare centru de producție european. Nu a făcut-o perfect. A avut și ea corupție, tensiuni politice, naționalism economic și companii de stat folosite politic. Dar a reușit să transforme mai mult capital străin în producție reală.
Diferența nu este că ceilalți au fost mai puțin patrioți. Diferența este că au fost mai pragmatici.
În aviație și apărare, cazul Bell Helicopter – IAR Brașov arată alt tip de ratare: indecizia strategică. La sfârșitul anilor ’90, Bell Helicopter a fost implicată în negocieri pentru preluarea IAR Brașov și pentru producția licențiată a elicopterului AH-1W SuperCobra. Presa vremii relata că achiziția pachetului majoritar era condiționată de cumpărarea de către Ministerul Apărării a unui număr de elicoptere de atac. În 1999, FlightGlobal scria că Bell a renunțat la plan după ce nu a primit un răspuns guvernamental la ultimele propuneri.
Nu trebuie să transformăm acest caz într-o legendă simplistă. Nu știm dacă oferta Bell era perfectă. Nu știm dacă toate condițiile erau avantajoase. Nu știm dacă România ar fi trebuit să accepte exact acea formulă. Dar știm ceva: exista o fereastră de oportunitate, exista interes industrial, exista o posibilă integrare într-un lanț de producție militară occidentală, iar statul român a ratat sau a amânat până când oportunitatea s-a stins.
Asta este o boală veche a statului român: nu spune nici da, nici nu. Ține lucrurile în suspensie. Lasă proiectele să se încurce în comisii, ministere, orgolii, schimbări de guvern, interese locale și negocieri fără final. Iar apoi, după ce investitorul pleacă, apare explicația comodă: „oricum voiau să ne fure”.
În energie, discuția este mai complicată și trebuie purtată fără lozinci.
Nu cred că energia trebuie tratată ca o fabrică de nasturi. Există securitate energetică, infrastructură critică, interes strategic, reglementare, protecția consumatorului. Dar întrebarea reală nu este „stat sau privat?”. Întrebarea reală este: stat competent sau stat capturat?
Cehia oferă un exemplu interesant prin ČEZ. Statul ceh a păstrat un rol major în companie, dar ČEZ a funcționat ca actor economic puternic, regional, listat, capabil să investească și să joace într-o ligă mare. Chiar și atunci când se discută reorganizări sau control mai mare asupra producției de electricitate, discuția este purtată în termeni de arhitectură economică: ce trebuie controlat strategic, ce poate fi finanțat prin piață, ce active atrag investitori și cum se reduce povara asupra contribuabilului.
România a păstrat mult la stat. Dar păstrarea în proprietatea statului nu înseamnă automat patriotism. Dacă o companie de stat este subfinanțată, politizată, căpușată, folosită pentru sinecuri sau împinsă să amâne investiții critice, atunci proprietatea publică devine doar decor patriotic pentru administrare proastă.
Hidroelectrica este un succes financiar important, dar nu poate acoperi singură tabloul general al ultimelor decenii: termocentrale întârziate sau îmbătrânite, minerit ținut artificial în viață, rețele care au nevoie de investiții masive, companii folosite politic și decizii strategice amânate.
Adevărata suveranitate nu înseamnă să ții o companie în proprietatea statului ca să numești acolo oameni de partid. Adevărata suveranitate înseamnă să ai instituții capabile să decidă, să investească, să reglementeze și să răspundă.
Altfel, „nu ne vindem țara” devine doar o formulă prin care țara rămâne în proprietatea unor structuri interne de pradă.
Apoi este Bechtel.
Pentru mine, Bechtel nu a fost niciodată doar un nume într-un contract. Înainte să urmăresc dezastrul Autostrăzii Transilvania, văzusem documentare despre proiecte inginerești uriașe, despre exploatări miniere, infrastructură construită în zone muntoase, greu accesibile, aproape neverosimile. Genul acela de proiect în care omul sapă în munte, ridică drumuri în junglă, mută logistică prin locuri unde pare imposibil să ajungi.
Bechtel avea, în imaginarul meu, imaginea unei companii care poate muta munții din loc, măcar la figurat.
De aceea, eșecul din România a fost un șoc. Nu pentru că Bechtel nu ar fi știut să construiască. Ci pentru că România a reușit să transforme o companie de infrastructură globală într-un simbol local al contractului opac, scump, ratat și toxic politic.
Contractul pentru Autostrada Transilvania a devenit un exemplu de guvernanță proastă, nu un exemplu simplu despre „străinii care ne-au furat”. Pentru că Bechtel nu a semnat singură. Bechtel nu și-a aprobat singură contractul. Bechtel nu și-a secretizat singură contractul. Bechtel nu și-a alocat singură banii din bugetul României.
Statul român a fost acolo, cu premieri, miniștri, funcționari, companii de drumuri, avize, acte adiționale și ani întregi de bâlbâială.
Cazul Bechtel trebuie folosit cu grijă. Nu este exemplul unui investitor industrial alungat de mentalitatea „nu ne vindem țara”. Este altceva: exemplul unui stat care nu a știut sau nu a vrut să contracteze transparent, să controleze costurile și să livreze rezultat public.
Exact din asemenea cazuri s-a hrănit apoi cinismul popular: „uite, vin străinii și ne iau banii”. Dar jumătatea de adevăr devine minciună dacă scoatem din cadru statul român.
Aici se vede cercul vicios românesc. Întâi statul negociază prost sau netransparent. Apoi proiectul eșuează. Apoi opinia publică rămâne cu gustul amar că „ne-au furat străinii”. Apoi, data viitoare când apare un investitor serios, societatea este mai suspicioasă, sindicatele sunt mai ușor de inflamat, politicienii pot poza mai ușor în patrioți, iar reforma se blochează.
În final, nu câștigă cetățeanul. Câștigă rețelele care trăiesc din opacitate.
De aceea comparația cu țările din jur este mai utilă decât colecția de zvonuri. Despre Mercedes la Roman Brașov sau despre alte episoade asemănătoare se pot spune multe. Există relatări, declarații, articole vechi, amintiri ale unor politicieni. Unele pot fi adevărate, altele pot fi înfrumusețate retroactiv. Dar un articol serios nu trebuie construit pe ce nu poate fi probat.
Mai corect este să ne uităm la rezultat.
Cehia are Škoda. Slovacia are un ecosistem auto disproporționat de mare pentru dimensiunea țării. Ungaria a atras Audi, Mercedes, BMW, Suzuki și investiții legate de vehicule electrice. Polonia a atras industrie, logistică, utilaje, componente, electrocasnice și investiții care au transformat-o într-un mare centru de producție european.
România are Dacia și câteva reușite reale, dar are și un cimitir de platforme industriale apărate cândva în numele poporului și dispărute apoi în liniște.
Aceasta este marea ironie. De multe ori nu le-am vândut când puteau fi modernizate. Le-am păstrat până când au devenit nevandabile. Apoi le-am dat pe bucăți, pe teren, pe fier vechi, pe imobiliare.
Am refuzat investitori strategici în numele suveranității, dar am acceptat distrugerea lentă în numele nimănui.
Aici se închide cercul și ajungem la partea cea mai incomodă: clasa politică nu se reproduce singură. Ea este votată.
Sigur, electoratul poate fi manipulat. Oamenii pot fi captivi economic, dependenți de primărie, de ajutoare, de contracte locale, de promisiuni, de televiziuni, de rețele de influență. Dar vine un punct în care explicația „poporul este doar victimă” nu mai ajunge.
Când un politician compromis este reales, când un primar cercetat sau condamnat este tratat ca salvator local, când un lider național este recompensat electoral după ani de guvernare slabă, nu mai vorbim doar despre manipulare. Vorbim despre complicitate electorală fără beneficii reale.
Cazul Cătălin Cherecheș la Baia Mare este aproape manual de studiu. În 2016, aflat în arest preventiv, a câștigat alegerile pentru Primăria Baia Mare cu aproximativ 71% din voturi, potrivit relatărilor de presă de atunci. În 2020 a câștigat din nou. În 2023 a fost condamnat definitiv la cinci ani de închisoare pentru luare de mită și a fugit din țară, fiind prins în Germania.
Acesta nu mai este un accident. Este o radiografie a relației bolnave dintre alegător și puterea locală.
Alegătorul nu mai cere integritate, ci protecție. Nu mai votează administrație, ci apartenență. Nu mai sancționează corupția, ci o relativizează: „a furat, dar a și făcut”. Această frază a otrăvit România mai mult decât multe contracte externe. Pentru că odată acceptată, ea devine licență morală pentru orice abuz.
Exemplul Marcel Ciolacu la Buzău poate fi privit într-o altă cheie, nu penală, ci politică. Nu este același tip de caz ca Cherecheș și ar fi incorect să fie pus în aceeași categorie. Dar este un exemplu de recompensare a mediocrității politice și a fidelității de rețea.
Fost premier, fost lider PSD, asociat cu un mod de guvernare bazat pe improvizație, deficit, clientelism și supraviețuire politică, Ciolacu a câștigat în decembrie 2025 șefia Consiliului Județean Buzău cu 51,97% din voturi, potrivit rezultatelor provizorii finale relatate de presă.
Asta spune ceva despre România profundă. Nu doar despre Ciolacu. Un sistem politic poate supraviețui oricărui eșec dacă electoratul îl premiază local. Poți avea deficit, datorii, administrație slabă, reforme amânate, investiții ratate și scandaluri publice; dacă te întorci acasă și primești votul ca validare, mesajul pentru întreaga clasă politică este simplu: răspunderea nu costă.
Nu poți avea negocieri bune cu Volkswagen, Renault, New Holland, Bell, Bechtel sau Exxon dacă statul este condus de oameni selectați prin loialitate, nu prin competență. Nu poți avea contracte publice bune dacă electoratul premiază primarii care împart favoruri, nu pe cei care construiesc instituții. Nu poți cere investitori serioși într-un mediu în care seriozitatea politică nu este răsplătită electoral.
România nu a fost doar victima clasei politice. De prea multe ori a fost furnizorul ei de legitimitate.
Electoratul captiv nu este întotdeauna inocent. Uneori este șantajat economic, alteori manipulat, alteori obosit. Dar uneori este pur și simplu complice. Nu complice cu beneficii mari, nu complice la masa deciziilor, ci complice ieftin: pentru un favor local, pentru o promisiune, pentru o asfaltare, pentru un „omul nostru”, pentru iluzia că hoțul propriu e mai bun decât străinul competent.
Nu orice privatizare este bună. Ar fi absurd să spunem asta. România a avut privatizări proaste, cumpărători dubioși, active subevaluate, contracte scrise prost și autorități care au închis ochii. Dar din faptul că unele privatizări au fost proaste nu rezultă că statul român era un administrator bun.
Asta este eroarea logică pe care o exploatează nostalgicii.
Faptul că unele companii au venit să profite nu înseamnă că ai noștri administrau bine. Faptul că unele contracte au fost păguboase nu înseamnă că alternativa era să conservăm fabricile în formol până mureau. Faptul că unele firme străine au avut comportamente discutabile nu absolvă statul român de obligația de a negocia, controla, sancționa și apăra interesul public.
O țară serioasă nu este nici slugă în fața capitalului străin, nici isterică în fața lui.
O țară serioasă negociază. Pune condiții. Cere investiții. Cere transfer de tehnologie. Cere locuri de muncă. Cere termene. Cere penalități. Își apără resursele. Își construiește infrastructura. Își pregătește forța de muncă. Își întărește justiția. Își protejează concurența. Își profesionalizează administrația.
Asta înseamnă patriotism economic, nu să ții discursuri despre suveranitate în timp ce fabrica moare sub tine.
„Nu ne vindem țara” a sunat patriotic. Dar în prea multe cazuri a însemnat altceva: nu vindem transparent unui investitor care poate moderniza, ci păstrăm netransparent pentru rețelele care pot stoarce. Iar când nu mai rămâne nimic de stors, vindem terenul, demolăm hala și ne plângem că România nu mai are industrie.
Capitalul străin nu ne-a salvat acolo unde statul român a fost prost. Dar nici nu ne-a distrus acolo unde statul a fost capabil să negocieze. Dacia este dovada. Škoda este dovada. Slovacia auto este dovada. Polonia industrială este dovada.
Diferența nu este între străini buni și străini răi, ci între state care știu ce vor și state care mimează patriotismul în timp ce își lasă instituțiile pradă clientelei.
România nu a pierdut doar fabrici. A pierdut ocazii de maturizare. A pierdut ani în care putea construi administrație, infrastructură, educație tehnică și capacitate de negociere. Iar pierderea nu poate fi pusă doar pe seama „străinilor”. Ea aparține celor care au condus, celor care au semnat, celor care au tăcut și celor care i-au reales.
Adevărata întrebare nu este dacă trebuia sau nu să ne vindem țara.
Întrebarea este cine a administrat-o, cine a negociat pentru ea, cine a mințit în numele ei și cine a răspuns când, în loc de industrie, am rămas cu terenuri virane, hale goale, fier vechi și nostalgii.
Adevărata trădare nu a fost că am discutat cu investitori străini.
Adevărata trădare a fost că am tolerat politicieni incapabili să negocieze cu ei în numele nostru.