Există momente în viața unei democrații în care pericolul nu vine doar de la extremiști, populiști sau demagogi. Vine și din partea celor care spun că apără democrația, dar încep să creadă că democrația este prea importantă ca să fie lăsată pe mâna alegătorilor.
Aceasta mi se pare marea tensiune a momentului politic românesc.
Nu este vorba doar despre Nicușor Dan, Bolojan, Veștea, PSD, PNL, USR sau AUR. Numele contează, desigur, dar ele sunt doar suprafața unei probleme mai adânci: ce face statul atunci când votul produce rezultate incomode?
Acceptă rezultatul și obligă partidele să construiască majorități reale, asumate public? Sau încearcă să corecteze realitatea politică prin instituții, desemnări surpriză, combinații de culise și formule de „salvare” greu de explicat cetățeanului obișnuit?
Tentația elitelor
În orice criză majoră apare tentația elitelor de a spune: poporul nu înțelege, partidele sunt incapabile, instituțiile trebuie să intervină, altfel țara se prăbușește.
Uneori frica este reală. Extremismul poate fi real. Manipularea electorală poate fi reală. Criza economică poate fi reală. Riscurile de securitate pot fi reale. Nu trăim într-o lume inocentă și nu orice apel la prudență este automat un complot.
Dar tocmai aici apare pericolul.
Pentru că, pornind de la riscuri reale, elitele pot ajunge să creadă că au dreptul să administreze democrația de sus. Să decidă când votul este acceptabil și când trebuie corectat. Să stabilească nu doar regulile jocului, ci și rezultatul politic suportabil.
Aici se rupe ceva esențial.
Democrația nu înseamnă că poporul votează doar când este calm, bine informat, mulțumit și previzibil. Democrația înseamnă că poporul votează și când este furios, dezamăgit, manipulat, speriat sau nemulțumit de elite.
Electoratul poate greși. Dar soluția democratică nu este corectarea electoratului de către instituții. Soluția este politică mai bună, partide mai serioase, instituții mai credibile, presă mai responsabilă și lideri capabili să explice realitatea.
Momentul rupturii
Anularea alegerilor a produs o ruptură psihologică profundă.
Nu intru aici în analiza juridică detaliată a deciziei. Pot exista motive reale de securitate, de manipulare, de finanțare nedeclarată sau de influență externă. Statul are obligația să apere integritatea procesului electoral.
Dar când anulezi un proces electoral, nu este suficient să ai o justificare juridică. Trebuie să ai și o explicație publică impecabilă. Trebuie să convingi societatea că ai apărat votul, nu că l-ai corectat.
Dacă nu reușești asta, apare o percepție devastatoare: votul este acceptat doar când produce rezultatul dorit de sistem.
Această percepție este combustibil pur pentru extremism.
Nu pentru că extremistul are neapărat dreptate. De cele mai multe ori nu are. Dar pentru că poate spune simplu: vedeți, când votați greșit, sistemul oprește jocul.
Iar într-o societate deja obosită de corupție, impostură, privilegii, sinecuri și minciună politică, un asemenea mesaj prinde.
Frica de anticipate
Același reflex se vede astăzi și în frica aproape patologică de alegeri anticipate.
Dacă Parlamentul nu mai poate produce o majoritate coerentă, dacă partidele se blochează reciproc, dacă guvernele cad și soluțiile politice se consumă înainte de a se naște, atunci întoarcerea la electorat nu este o catastrofă morală. Este un instrument democratic.
Da, anticipatele pot produce un rezultat prost. Pot întări AUR. Pot slăbi partidele pro-europene. Pot genera un Parlament și mai dificil. Pot aduce instabilitate suplimentară.
Dar toate acestea sunt riscuri democratice.
Nu poți spune că aperi democrația și, în același timp, să tratezi votul ca pe un pericol care trebuie evitat cu orice preț.
Dacă partidele actuale nu pot guverna, nu pot construi majorități, nu pot explica sacrificiile economice și nu pot susține o direcție coerentă, atunci problema nu este electoratul. Problema este clasa politică.
Iar o clasă politică incapabilă să guverneze nu poate pretinde că salvează democrația prin evitarea alegătorului.
Lecția Mountbatten
Mi-a venit în minte o scenă din The Crown, în care Lord Mountbatten este mustrat de Regina Elisabeta după ce fusese atras într-o discuție despre o posibilă „soluție de salvare” în contextul crizei politice și economice din Marea Britanie.
Scena este, cel mai probabil, dramatizată. Dar ideea constituțională pe care o exprimă este foarte puternică.
Regina nu intervine pentru a administra țara. Nu folosește prestigiul Coroanei pentru a produce un rezultat politic. Nu intră în jocul partidelor, chiar dacă ar putea exista oameni care să-i ceară acest lucru în numele salvării naționale.
Dimpotrivă, rolul ei este să se asigure că instituția pe care o reprezintă nu devine instrument politic.
Aceasta este lecția.
Într-o criză, instituțiile de vârf ale statului nu trebuie să devină jucători. Trebuie să rămână arbitri. Pentru că, odată ce arbitrul intră în joc, jocul nu mai are cine să-l garanteze.
Rolul conducătorului statului
România nu este monarhie constituțională, iar președintele României nu este echivalentul Reginei Elisabeta. Are atribuții politice reale, este ales direct și joacă un rol mai activ în arhitectura constituțională.
Dar nici președintele României nu este administratorul politic al țării.
Nu este premier din umbră. Nu este șeful unei tabere ideologice. Nu este arhitectul unei majorități convenabile. Nu este tutorele electoratului. Nu are mandat să salveze România de propriul vot.
Mandatul său constituțional este altul: să vegheze la respectarea Constituției, la buna funcționare a autorităților publice și să exercite funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Asta înseamnă că președintele trebuie să apere cadrul, nu să joace partida.
Trebuie să consulte partidele, să desemneze candidați pentru funcția de prim-ministru în logica textului constituțional, să testeze existența unei majorități și să lase Parlamentul să-și asume votul.
Dacă există o majoritate, ea trebuie să iasă la lumină.
Dacă PSD și PNL vor să guverneze împreună, să spună asta public. Dacă PSD și AUR pot construi o majoritate, să și-o asume public. Dacă există o formulă minoritară, susținută punctual, să fie explicată public. Dacă nu există majoritate, să se constate blocajul și să fie folosite instrumentele constituționale existente.
Democrația nu se apără prin formule de laborator.
Rolul instituțiilor
Instituțiile statului trebuie să rămână în afara jocului politic de tabără.
CCR, serviciile, parchetele, Președinția, Guvernul, Parlamentul, administrația — fiecare are rolul său. Când aceste instituții sunt percepute ca instrumente ale unei tabere, chiar și ale unei tabere care se declară pro-europeană, încrederea publică se rupe.
Iar fără încredere publică, Constituția devine text, nu realitate politică.
Instituțiile nu trebuie să producă rezultatul politic „corect”. Trebuie să garanteze regulile prin care societatea își produce singură rezultatul politic.
Aceasta este diferența dintre democrație consolidată și democrație administrată.
Într-o democrație consolidată, instituțiile apără regulile chiar și atunci când rezultatul este incomod.
Într-o democrație administrată, instituțiile încep să corecteze rezultatul în numele stabilității, responsabilității sau orientării geopolitice.
Prima variantă consolidează statul.
A doua îl slăbește, chiar dacă intențiile par bune.
Extremismul și cadoul făcut de elite
Aici apare paradoxul.
Partidele și elitele care spun că vor să țină extremismul departe de putere riscă să-i ofere exact combustibilul de care are nevoie.
Extremismul nu crește doar prin propaganda proprie. Crește și prin greșelile celor care îl combat prost.
Când partidele pro-europene par că se tem de vot, extremistul spune: sistemul se teme de popor.
Când instituțiile par că intervin pentru a corecta rezultatul electoral, extremistul spune: votul vostru nu contează.
Când guvernele se fac prin combinații netransparente, extremistul spune: toți sunt parte din aceeași rețea.
Când anticipatele sunt tratate ca apocalipsă, extremistul spune: le este frică de voi.
Și, din păcate, în acel moment mesajul lui începe să sune credibil pentru mulți oameni.
Nu pentru că el are soluții. Nu are.
Nu pentru că înțelege economia. De cele mai multe ori nu o înțelege.
Nu pentru că poate administra statul. Probabil nu poate.
Ci pentru că instituțiile și partidele care ar trebui să apere democrația îi oferă imaginea perfectă a unui sistem care se apără pe sine.
Soluția: întoarcerea la Constituție
Soluția nu este guvernarea cu orice preț.
Soluția nu este nici predarea statului către extremiști.
Soluția este întoarcerea la mecanismul constituțional rece.
Partidele trebuie să-și asume public majoritățile.
Parlamentul trebuie să voteze sau să respingă guverne.
Președintele trebuie să medieze, nu să regizeze.
Instituțiile trebuie să rămână arbitri, nu jucători.
Anticipatele trebuie acceptate ca instrument democratic legitim atunci când Parlamentul nu poate genera guvernare.
Suspendarea președintelui trebuie păstrată ca remediu constituțional pentru încălcări grave ale Constituției, nu folosită ca armă tactică.
Iar electoratul trebuie tratat ca sursa puterii, nu ca o problemă de securitate politică.
Asta nu înseamnă naivitate.
Nu înseamnă să ignorăm manipularea, propaganda, extremismul sau riscurile geopolitice. Înseamnă doar să înțelegem că democrația nu poate fi salvată prin mecanisme care o golesc de sens.
Democrația se consolidează prin instituții
România poate trece prin crize politice dure. Poate avea parlamente fragmentate, partide slabe, lideri mediocri, conflicte instituționale și valuri populiste. Toate democrațiile trec, într-o formă sau alta, prin asemenea momente.
Întrebarea este dacă instituțiile rezistă.
Nu dacă produc rezultatul dorit de elite.
Nu dacă țin un anumit partid departe de putere prin orice mijloc.
Nu dacă administrează societatea de sus.
Ci dacă rămân în rolul lor constituțional.
Democrația românească poate rezista dacă instituțiile statului se consolidează pe rolul lor stabilit prin Constituție.
Președintele să fie mediator, nu regizor.
Parlamentul să fie locul majorităților asumate, nu scena combinațiilor ascunse.
Guvernul să administreze țara, nu să funcționeze ca improvizație de avarie.
CCR să apere Constituția, nu să fie percepută ca actor politic.
Serviciile să apere securitatea națională, nu să devină argument politic.
Partidele să ceară votul cetățenilor, nu să se teamă de el.
Aceasta este, de fapt, soluția pentru salvarea democrației: nu ocolirea democrației, ci întărirea regulilor care o fac posibilă.
Democrația nu se consolidează când instituțiile aleg câștigătorul corect.
Se consolidează când instituțiile garantează regulile jocului chiar și atunci când rezultatul jocului este incomod.