Există o explicație pentru aproape orice nereușită economică a României și, de cele mai multe ori, explicația conține un sâmbure important de adevăr. Am fost la periferia marilor imperii. Am avut războaie. Am pierdut câteva decenii sub comunism. Am intrat târziu în capitalism. Nu avem poziția geografică a Germaniei. Nu am avut coloniile Franței sau Marii Britanii. Am pornit în 1990 cu un handicap enorm față de Occident. Uniunea Europeană urmărește propriile interese, marile state își protejează companiile, iar capitalul străin nu vine în România din altruism.

Toate sunt, într-o măsură sau alta, adevărate.

Problema începe atunci când explicația devine scuză.

Istoria oferă suficiente exemple de societăți care au pornit din poziții incomode, uneori catastrofale, și care au reușit totuși să transforme dezavantajele în prosperitate. Coreea de Sud ieșea devastată din război în anii 1950. Finlanda a traversat secolul XX în umbra Rusiei și apoi a Uniunii Sovietice. Estonia a ieșit din URSS în 1991. Polonia a ieșit din același sistem comunist din care am ieșit și noi.

Dar poate că unul dintre cele mai spectaculoase exemple trebuie căutat mult mai devreme, cu patru secole în urmă, într-o mică republică europeană care purta un război cu una dintre superputerile epocii.

Când centrul lumii comerciale s-a mutat spre nord

În secolul al XVI-lea, marele centru comercial al Europei de Nord nu era Amsterdamul, ci Anversul. Orașul devenise una dintre principalele piețe ale continentului și unul dintre locurile în care comerțul, creditul, asigurările și informația comercială se întâlneau la o scară fără precedent.

Numai că teritoriile olandeze se aflau în revoltă împotriva regelui Filip al II-lea al Spaniei. În 1585, Anversul a capitulat în fața armatei spaniole, iar o parte foarte mare a populației orașului a plecat. Printre cei care s-au mutat spre nord se aflau comercianți, meșteșugari, oameni cu experiență, capital și rețele internaționale.

Amsterdamul i-a absorbit.

Ar fi însă prea simplu să spunem că Amsterdamul a devenit bogat doar fiindcă a primit negustorii Anversului. Orașul avea deja propriile avantaje și propriile rețele comerciale. Migrația din sud a accelerat o transformare care începuse deja.

Aici apare însă partea cu adevărat interesantă.

Olandezii nu s-au mulțumit să facă mai mult comerț. Au construit instituții care permiteau comerțului să se desfășoare la o scară nemaiîntâlnită.

În 1602 a apărut Compania Olandeză a Indiilor de Est, VOC. Nu a fost prima companie comercială din istorie, dar forma ei instituțională conținea elemente pe care astăzi le considerăm firești: capital permanent, acțiuni transferabile, separarea dintre proprietate și administrare și posibilitatea împărțirii riscului între foarte mulți investitori.

În 1609 a fost creată Bank of Amsterdam. În jurul orașului se dezvoltau piețe de credit, asigurări, instrumente financiare și rețele de informație comercială.

Nu era capitalismul modern în forma sa actuală și nici Republica Olandeză nu trebuie idealizată. VOC a fost în același timp companie comercială, monopol și instrument al expansiunii coloniale. Prosperitatea olandeză nu poate fi desprinsă complet de imperiu, violență și exploatare.

Dar ceva fundamental se întâmplase.

O societate relativ mică descoperise că bogăția nu depinde doar de câte resurse ai. Depinde și de capacitatea de a organiza capitalul, de a împărți riscul, de a proteja contractele, de a transmite informația și de a transforma economiile dispersate ale oamenilor în investiții productive.

Instituțiile deveniseră tehnologie economică.

Și aici apare leul

În 1575 a început să fie emisă în Țările de Jos o monedă de argint numită leeuwendaalder. Pe ea apărea un leu.

Numele însemna, aproximativ, „talerul cu leu”.

Moneda a devenit foarte populară în comerțul internațional și a circulat intens în estul Europei și în Imperiul Otoman. În Țările Române a devenit atât de răspândită încât numele ei a continuat să fie folosit chiar și după ce moneda a dispărut treptat din circulație.

Oamenii calculau în „lei” chiar dacă plata efectivă se făcea în alte monede.

Când România și-a creat sistemul monetar modern, în 1867, numele exista deja în vocabularul economic de generații.

Urma aceleiași monede olandeze se găsește și în numele levului bulgăresc.

Este un detaliu aproape poetic: la patru sute de ani după ascensiunea Republicii Olandeze, românii și bulgarii încă își numără banii folosind cuvinte provenite din moneda uneia dintre economiile care au contribuit decisiv la dezvoltarea capitalismului modern.

Influența unei societăți prospere poate supraviețui mult după dispariția instituțiilor care au produs-o.

Uneori chiar în buzunarele altora.

Dar de ce funcționează unele economii și altele nu?

Economiștii încearcă de secole să răspundă la această întrebare.

Multă vreme, preocuparea centrală a fost modul în care funcționează piața. Adam Smith a formulat una dintre ideile cele mai puternice din istoria gândirii economice: milioane de decizii individuale, coordonate prin prețuri, pot produce ordine fără existența unui planificator central.

Secolul XX avea însă să arate că lucrurile sunt mult mai complicate.

Marea Criză din 1929 a pus o întrebare incomodă: dacă piețele tind spre echilibru, cum poate rămâne o economie ani întregi cu fabrici nefolosite și milioane de oameni care vor să muncească, dar nu găsesc de lucru?

John Maynard Keynes a oferit răspunsul care avea să schimbe politica economică pentru următoarele decenii. Cererea totală din economie poate fi insuficientă. Firmele nu produc fiindcă nu au cui să vândă; oamenii nu consumă fiindcă nu au venituri; investițiile scad fiindcă antreprenorii nu văd perspective.

Economia se poate bloca într-un echilibru prost.

Statul poate interveni.

În recesiune poate crește cheltuielile sau reduce taxele. Banca centrală poate reduce dobânzile. Dacă economia se supraîncălzește, măsurile pot fi inversate.

Se năștea politica modernă de stabilizare.

Când economia a început să semene prea mult cu un panou de comandă

După război, succesul aparent al politicilor keynesiste a produs treptat o încredere prea mare în capacitatea statului de a regla economia.

Economiștii construiau modele bazate pe relații statistice observate între consum, venit, șomaj, producție și inflație. Dacă venitul crește, consumul tinde să crească. Dacă șomajul scade, inflația poate crește. Dacă dobânda scade, investițiile tind să crească.

Economia începea să semene cu un panou de comandă.

Apoi au venit anii 1970.

Prețurile petrolului au explodat, inflația a crescut, dar împreună cu ea a crescut și șomajul. Economiile occidentale au intrat în stagflație, iar relațiile pe care se bazau modelele economice au început să se destrame.

Milton Friedman avertizase deja că oamenii nu rămân pasivi în fața politicii economice. Dacă guvernul încearcă permanent să reducă șomajul tolerând mai multă inflație, populația și firmele ajung să anticipeze inflația. Salariile și prețurile se adaptează, iar compromisul pe care autoritățile credeau că îl exploatează începe să dispară.

Robert Lucas a mers și mai departe.

Să presupunem că observăm statistic că, atunci când venitul unei familii crește cu 1.000 de lei, aceasta cheltuiește în medie 700.

Guvernul construiește un model pe această relație și decide să ofere fiecărei familii 1.000 de lei, așteptându-se la 700 de lei consum suplimentar.

Numai că oamenii nu sunt coeficienți într-un tabel.

Dacă știu că banii sunt temporari, poate îi economisesc. Dacă se tem că anul viitor vor crește taxele, poate economisesc și mai mult. Dacă se așteaptă la inflație, poate cheltuiesc imediat întreaga sumă.

Politica însăși modifică comportamentul pe care modelul încerca să-l prevadă.

Acesta este miezul celebrei Lucas critique.

Keynes se întoarce, dar nu mai este același Keynes

Aici ajungem la Nobelul pentru economie din 2026.

Robert Hall și Michael Woodford nu au primit premiul pentru că au inventat o doctrină complet nouă și nici pentru că au descoperit un buton cu care guvernele pot regla economia.

Au făcut ceva mai subtil.

Au contribuit la reconstruirea politicii de stabilizare pe baze microeconomice, astfel încât modelele să țină seama de faptul că oamenii și firmele privesc înainte și își schimbă comportamentul.

Dacă problema vechilor modele era că tratau relațiile dintre agregatele economice ca fiind relativ stabile, atunci soluția era să cobori un nivel.

Nu începi cu „consumul”.

Începi cu omul care decide dacă să consume.

Nu începi cu „inflația”.

Începi cu firma care decide dacă își majorează prețul.

Nu începi cu „investițiile”.

Începi cu antreprenorul care încearcă să estimeze ce venituri va avea peste cinci ani.

Aceasta este ideea de microfundamente.

Hall a avut o contribuție decisivă la înțelegerea consumului. O gospodărie nu decide cât consumă numai pe baza salariului primit luna aceasta. Se gândește, explicit sau implicit, la viitor. Dacă un venit suplimentar pare permanent, reacția va fi diferită de situația în care este considerat temporar.

Woodford a integrat asemenea mecanisme într-un cadru coerent de analiză a politicii monetare, în care gospodăriile privesc spre viitor, firmele stabilesc prețurile în condițiile unor rigidități, iar banca centrală influențează economia nu doar prin dobânda actuală, ci și prin așteptările privind dobânzile viitoare.

De aici rezultă o concluzie care astăzi pare aproape banală: credibilitatea unei bănci centrale are valoare economică.

Dacă populația și firmele cred că banca centrală va controla inflația, comportamentul lor contribuie la stabilizare. Dacă nu o cred, politica monetară poate deveni mult mai costisitoare.

Keynesianismul a supraviețuit, într-un sens, tocmai pentru că și-a însușit criticile adversarilor săi.

Trei premii Nobel și aproape o teorie a prosperității

Privite împreună, premiile pentru economie din 2024, 2025 și 2026 formează o succesiune remarcabilă.

În 2024, Daron Acemoglu, Simon Johnson și James Robinson au primit premiul pentru studiile privind modul în care instituțiile se formează și afectează prosperitatea.

Întrebarea lor este enormă: de ce unele țări sunt bogate și altele sărace?

Răspunsul nu este că geografia nu contează, că resursele nu contează sau că istoria nu contează. Toate contează. Dar diferențele persistente dintre instituții pot produce diferențe uriașe de prosperitate.

Societățile în care statul de drept este slab și instituțiile permit unor grupuri să extragă resurse în beneficiul lor tind să genereze mai puține investiții, mai puțină inovare și mai puțină prosperitate decât cele în care puterea este mai bine constrânsă și oportunitățile economice sunt mai larg distribuite.

Aici apare una dintre cele mai incomode idei ale teoriei instituționale.

Instituțiile proaste nu supraviețuiesc neapărat pentru că nimeni nu știe cum ar arăta unele mai bune.

Uneori supraviețuiesc tocmai pentru că sunt bune pentru cei care controlează sistemul.

O reformă care ar produce mai multă prosperitate pentru întreaga societate poate distruge rentele, influența sau privilegiile unui grup restrâns.

Ceea ce este irațional pentru societate poate fi perfect rațional pentru cei care beneficiază de instituțiile existente.

În 2025, Joel Mokyr, Philippe Aghion și Peter Howitt au fost recompensați pentru explicarea creșterii economice bazate pe inovare.

Mokyr a încercat să explice de ce progresul tehnologic susținut, pe care astăzi îl considerăm firesc, este de fapt o excepție istorică.

Aghion și Howitt au formalizat ideea de distrugere creatoare: inovația creează ceva nou, dar distruge în același timp poziția economică a celor care dominau piața înainte.

De aceea inovarea produce inevitabil conflicte.

Cei care pierd au interesul să o oprească.

Și ajungem din nou la instituții.

În 2024 avem regulile jocului.

În 2025 avem motorul creșterii.

În 2026 avem mecanismul prin care încercăm să împiedicăm economia să oscileze violent în jurul traiectoriei sale de dezvoltare.

Instituții. Inovare. Stabilizare.

Nu este o teorie completă a prosperității. Economia este mult prea complexă pentru a încăpea în trei premii Nobel.

Dar avem trei bucăți foarte importante ale puzzle-ului.

Și România?

Aici devine tentant să transformăm teoria într-o listă cu tot ceea ce funcționează prost la noi.

Ar fi prea simplu.

România a făcut progrese economice spectaculoase în ultimele decenii. Integrarea europeană, investițiile private, libera circulație a capitalului și oamenilor, modernizarea tehnologică și creșterea productivității au produs o convergență reală pe care ar fi absurd să o negăm.

Tocmai de aceea problema este mai interesantă.

De ce convergem mai încet în anumite domenii decât am putea? De ce aceeași țară poate avea companii private extrem de competitive și administrații incapabile să finalizeze proiecte elementare? De ce putem avea specialiști IT care construiesc sisteme pentru întreaga lume și, simultan, instituții publice care cer aceeași informație pe trei formulare diferite?

Răspunsul facil este întotdeauna la îndemână:

„Așa este România.”

Răspunsul economic este mult mai interesant.

Trebuie să analizăm stimulentele.

Ce încurajează instituția?

Ce sancționează?

Cine câștigă dacă sistemul se schimbă?

Cine pierde?

Încurajăm antreprenorul care introduce tehnologie nouă sau îl obligăm să consume energie pentru a înțelege modificări fiscale succesive?

Recompensăm funcționarul care rezolvă problema sau pe cel care evită orice risc semnând încă o hârtie?

Protejăm concurența sau protejăm participanții existenți?

Permitem unei firme ineficiente să dispară și resurselor ei să fie redistribuite sau intervenim permanent pentru a conserva structuri economice care nu mai produc valoare?

În termenii Nobelului din 2025, permitem distrugerea creatoare sau protejăm ceea ce ar trebui înlocuit?

Iar când apare inflația și BNR încearcă să reducă cererea prin dobânzi, ce face politica fiscală? Dacă statul continuă să stimuleze economia prin deficite mari, o instituție apasă frâna în timp ce alta apasă accelerația.

În termenii Nobelului din 2026, stabilizarea nu depinde doar de nivelul dobânzii, ci și de ceea ce firmele și populația cred că statul va face în continuare.

Dacă legislația fiscală se schimbă imprevizibil, firmele își modifică investițiile.

Dacă populația nu crede că deficitul va fi redus, își formează alte anticipații despre taxe, inflație și dobânzi.

Dacă investitorii nu cred în stabilitatea regulilor, introduc riscul în preț.

Instituțiile ajung astfel până în rata dobânzii, investiții, productivitate și salarii.

Acemoglu îl întâlnește pe Woodford.

Istoria nu este o sentință

De aceea exemplul olandez este atât de important.

Nu pentru a susține că România ar trebui să copieze Republica Olandeză din 1600. Ar fi absurd. Nici pentru a pretinde că Olanda nu a beneficiat de avantaje geografice, comerciale sau istorice. A beneficiat.

Ci pentru o lecție mult mai simplă.

Țările prospere nu sunt țări fără probleme.

Sunt, în general, țări care construiesc mecanisme prin care problemele pot fi transformate în soluții, iar soluțiile pot fi transformate în instituții.

Olandezii aveau nevoie de capital pentru expediții prea costisitoare pentru un singur comerciant. Au găsit modalități de a agrega capitalul și de a distribui riscul.

Aveau nevoie de o piață în care participațiile să poată fi vândute. Au dezvoltat o piață secundară.

Comerțul avea nevoie de credit, informație, monedă credibilă și contracte. Au construit instituții pentru ele.

Instituțiile bune nu sunt monumente.

Sunt mecanisme de rezolvare a problemelor.

Iar când mecanismul nu funcționează, îl schimbi.

La noi, discuția publică ajunge prea des la întrebarea:

„Cine este de vină?”

Istoria economică sugerează că o întrebare mai folositoare ar putea fi:

„Ce trebuie schimbat pentru ca data viitoare rezultatul să fie diferit?”

Între cele două întrebări există o distanță enormă.

Prima produce vinovați.

A doua poate produce instituții.

Poate tocmai de aceea povestea începută în Amsterdam acum patru sute de ani și cercetările premiate cu Nobel în ultimii trei ani vorbesc, în fond, despre același lucru.

Prosperitatea nu apare pentru că o țară primește un set perfect de condiții inițiale. Geografia contează. Istoria contează. Resursele contează. Războaiele și vecinii contează.

Dar niciuna dintre acestea nu decide singură finalul.

Între condițiile pe care le primește o societate și rezultatele pe care le obține se află ceva construit de oameni: instituțiile, stimulentele și capacitatea de a învăța.

Iar dacă mai aveam nevoie de un mic memento al acestei istorii, îl purtăm zilnic cu noi.

Îi spunem leu.