Când statul vrea să salveze o industrie… și ajunge să o piardă

Există o idee care revine constant în discursul public românesc: dacă în Occident statul intervine în economie, atunci și la noi intervenția statului este, prin definiție, justificată. La prima vedere, argumentul pare solid. Numai că realitatea este mai nuanțată, iar diferența dintre succes și eșec nu stă în intervenție, ci în modul în care aceasta este făcută.

În Franța, statul nu a evitat implicarea în industrie. A intervenit atunci când a considerat că anumite capacități sunt strategice, fie că vorbim de construcții navale, energie sau aeronautică. A făcut-o însă cu un obiectiv clar și cu mijloace concrete: capital, management stabil și o strategie pe termen lung. Rezultatul nu a fost conservarea artificială a unor structuri neviabile, ci consolidarea unor actori industriali competitivi la nivel global. Intervenția nu a fost un reflex politic, ci un instrument economic folosit disciplinat.

Germania a ales un model diferit, dar la fel de coerent. Statul nu conduce direct, dar creează cadrul în care industria poate funcționa: stabilitate legislativă, finanțare, predictibilitate. În ambele cazuri, statul nu improvizează. Nu blochează un mecanism funcțional fără să pună altul în loc. Nu promite mai mult decât poate livra.

Pe acest fundal, apare o întrebare legitimă: dacă în Occident statul poate juca un rol constructiv, de ce în România rezultatul este adesea opus?

Răspunsul începe să se contureze dacă ne uităm la cazul Damen. Nu ca idee abstractă, ci ca realitate concretă, prezentă chiar în România.

Damen Shipyards Group nu este un investitor oportunist și nici un jucător marginal. Este un constructor naval global, cu un model industrial clar, bazat pe standardizare, integrare și volum. Nu experimentează la întâmplare și nu intră în proiecte pe care nu le poate controla. Funcționează în zeci de țări și livrează constant, atât pentru sectorul civil, cât și pentru cel militar.

Mai important, Damen nu a descoperit România odată cu Mangalia. Era deja aici. La Galați, șantierul pe care îl controlează funcționează de ani de zile, produce nave complexe și este integrat într-o rețea globală. Nu este un experiment reușit întâmplător, ci dovada că, atunci când există control clar și responsabilitate definită, industria poate funcționa și în România.

Această realitate schimbă complet perspectiva. Problema nu mai poate fi pusă în termenii simpli ai unui eșec inevitabil al mediului local. Nu oamenii lipsesc, nu competența, nu infrastructura. Diferența o face modul în care este organizat și condus sistemul.

În 2017, șantierul naval Mangalia se afla într-o situație dificilă, dar nu fără ieșire. Daewoo, acționarul majoritar, voia să iasă, iar Damen era pregătit să preia controlul. Tranzacția era avansată și logică: un operator industrial experimentat urma să integreze un șantier mare într-o rețea deja funcțională.

În acel moment, statul român intervine și oprește vânzarea. Motivația invocată este una care, în principiu, poate fi acceptată: interesul strategic. Ideea de a păstra controlul asupra unui activ important nu este absurdă. Nici Franța, nici Germania nu ar abandona complet astfel de decizii pieței.

Problema nu a fost decizia în sine. Problema a fost ce a urmat.

În locul unei preluări clare, statul a ales o formulă de compromis: majoritar pe hârtie, dar fără un plan industrial solid, fără capital proporțional cu ambiția și fără capacitatea de a conduce efectiv operațiunile. În același timp, Damen a rămas implicat, dar fără controlul necesar pentru a-și aplica modelul.

Rezultatul a fost o construcție instabilă din primul moment. Două logici diferite au fost forțate să coexiste: una politică, orientată spre control, și una economică, dependentă de eficiență și decizie rapidă. Niciuna nu a fost lăsată să funcționeze pe deplin.

În astfel de condiții, degradarea nu este o surpriză, ci o consecință. Un investitor privat nu își asumă riscuri majore într-o structură pe care nu o controlează. Un stat care nu vine cu resurse reale și cu o strategie coerentă nu poate compensa această retragere. Comenzile scad, investițiile se amână, deciziile se blochează.

Ceea ce la început părea un echilibru s-a transformat într-un impas. Relația dintre acționari s-a deteriorat, activitatea s-a redus, iar finalul a devenit inevitabil: insolvență, apoi faliment.

Privind înapoi, contrastul este aproape brutal. În Occident, statul intervine și consolidează. La Mangalia, statul a intervenit și a slăbit exact capacitatea pe care voia să o protejeze.

Nu pentru că ideea de control strategic ar fi greșită, ci pentru că execuția a fost defectuoasă.

Iar aici apare consecința cea mai gravă, dincolo de pierderile economice. O decizie justificată prin argumente de securitate și interes național ajunge să producă efectul invers. În loc să întărească o capacitate industrială strategică, o vulnerabilizează. În loc să asigure autonomie, creează dependență.

Întrebarea care rămâne nu este dacă statul trebuie sau nu să intervină în economie. Este mult mai simplă și, tocmai de aceea, mai incomodă: atunci când intervine, este capabil să construiască ceva în locul a ceea ce blochează?

La Mangalia, răspunsul s-a văzut în rezultat.