De mult timp mă gândesc să scriu despre oamenii care vorbesc apăsat despre „tradiții”, „obiceiuri românești”, „rânduială” și „valorile strămoșești”, dar care par să cunoască toate acestea mai ales din fața televizorului, cu telecomanda într-o mână și berea în cealaltă.
Nu am nimic împotriva tradiției. Dimpotrivă. Tocmai pentru că am cunoscut, măcar în copilărie, o parte din lumea satului, mă deranjează felul superficial în care este invocată astăzi tradiția. De multe ori, cei care strigă cel mai tare după tradiții nu par să aibă habar câtă muncă era în spatele lor.
Ei văd doar rezultatul final: pătura de lână pe perete, brânza pe masă, ceapa împletită sub streașină, peștele uscat, cârnații, șunca, mămăliga, prispa, ograda, satul frumos în lumina blândă a nostalgiei.
Dar tradiția reală nu era fotografie. Nu era decor. Nu era fundal pentru discursuri patriotice.
Tradiția era muncă.
Multă muncă.
Și, de cele mai multe ori, munca aceea nu te îmbogățea. Te ajuta doar să supraviețuiești.
Cred că acesta este lucrul cel mai important pe care îl uităm astăzi: sub trei regimuri diferite, lumea satelor a trăit poate la fel de greu. Regimurile s-au schimbat, lozincile s-au schimbat, stăpânii s-au schimbat, dar greul din gospodărie a rămas. Iar tradițiile și obiceiurile nu erau podoabe identitare, ci mecanisme de supraviețuire.
Tradițiile satului nu au fost inventate pentru festivaluri, discursuri și fotografii frumoase. Ele au fost felul în care oamenii au știut să treacă prin sărăcie, război, colectivizare, comunism, tranziție și ierni grele. Au fost un set de priceperi, ritmuri și obiceiuri care țineau gospodăria în viață atunci când statul, istoria și vremurile veneau peste oameni fără milă.
Câtă muncă încape într-o modă de lână
În copilăria mea, la țară, existau acele pături groase de lână, țesute cu modele tradiționale. Le puneam pe pat sau pe perete. Le spuneam simplu: mode, coverturi, pături. Pentru un ochi de astăzi, ele pot părea obiecte decorative, frumoase, rustice, „autentice”.
Dar o astfel de modă nu apărea peste noapte și nu se cumpăra dintr-un magazin de suveniruri.
O simplă modă putea însemna aproape doi ani de muncă.
Totul începea cu tunsul oilor. Lâna proaspăt tunsă nu era deloc imaginea aceea curată, pufoasă și romantică pe care o avem uneori în minte. Era plină de ciulini, de scaieți, de resturi vegetale și de căcăreze de oaie.
Prima muncă grea era opăritul. Lâna era opărită pentru ca murdăria, ciulinii și resturile prinse în ea să se înmoaie, să se desprindă, să se dezintegreze cât de cât.
După opărit, scoteam lâna în coșuri de nuiele și o lăsam la scurs. Apoi o încărcam în căruță și mergeam cu ea la Dunăre, la spălat. Acolo nu era nimic pitoresc, în sensul dulceag al cuvântului. Stăteam în apă până la brâu, cu coșul de nuiele în care puneam câte puțină lână, și o spălam de mai multe ori în apa Dunării, până când nu mai avea căcăreze de oaie în ea și era cât de cât curată.
Apoi o aduceam acasă, o întindeam la uscat, iar după ce se usca urma altă muncă: o băteam cu bețe de cătină. Nu pentru spectacol, nu pentru folclor, ci pentru ca firul de lână să înceapă să se desfacă, scaieții să cadă și următoarea etapă să fie mai ușoară.
Urma scărmănatul. Asta însemna să desprinzi lâna cu mâinile, încet, răbdător, să o cureți de resturile vegetale rămase după toate celelalte etape. Abia după scărmănat rămânea o lână mai curată, mai înfoiată, dar nici atunci nu era gata.
Lâna era dusă apoi la darac, la Țăndărei. De acolo veneam cu fuioare de lână pufoasă, uniformă, pregătită pentru tors. Bunica mea torcea toată iarna cu fusul ei. Din fuioarele acelea făcea firele de lână.
În anul următor, firele erau vopsite în diverse culori, uscate, pregătite, așezate. Abia în iarna celui de-al doilea an ajungeau la războiul de țesut al bunicii.
Așa apărea, în cele din urmă, moda aceea pe care noi o puneam pe pat sau pe perete.
Când vezi doar pătura, vezi obiectul. Când ai trăit procesul, vezi doi ani de muncă.
De aceea mă amuză amar când aud oameni vorbind despre tradiții ca despre niște lozinci. Pentru mine, tradiția nu începea cu un discurs despre identitate națională. Începea cu tunsul oilor și trecea prin apa Dunării.
Brânza nu apărea singură pe masă
La fel era și cu brânza.
Astăzi, brânza este un produs. O iei de pe raft, te uiți la preț, eventual la etichetă, o pui în coș și ai terminat povestea. În lumea aceea, brânza avea o biografie întreagă.
Ne trezeam la 3 sau 4 dimineața și mergeam la oi când ne venea rândul. Participam la muls. Eu, copil fiind, nu mulgeam, dar ajutam cum puteam: dădeam oile la ușa ciobanilor care mulgeau. Pe la 6 sau 7 dimineața se termina mulsul. Laptele era strecurat cu zagârna și pus pentru transport în butoaie de aluminiu.
Ajunși acasă cu laptele, începea pregătirea. Laptele se încălzea puțin, iar bunica îi dădea cheag.
Cheagul avea și el povestea lui. Era făcut din chișca porcului sacrificat în iarna precedentă. Asta era economia țărănească adevărată: aproape nimic nu se pierdea. Porcul, oaia, laptele, zerul, lâna, nuielele, mălaiul, papura, toate intrau într-un circuit al gospodăriei. Nimic nu era „bio” pentru etichetă. Era natural pentru că așa era viața.
După ce laptele se închega, cașul era strâns în zagârnă și lăsat în crintă la scurs. Zerul colectat nu se arunca. Era pus la fiert și din el se extrăgea urda.
După ce cașul se scurgea bine de zer, era scos din zagârnă și tăiat în felii pătrate, cam de o palmă. Feliile erau puse în putini cu saramură, pentru ca mai târziu să devină brânză.
Vara, brânza se consuma ca atare: cu roșii, cu ceapă, cu mămăligă sau chiar cu pepene, după gustul tatei. Dar pentru iarnă se făcea o pregătire mai specială.
Feliile de brânză erau lăsate la uscat într-un coș de nuiele acoperit cu o zagârnă, în soare, pe acoperiș. După ce se uscau foarte bine, erau rase și puse în borcane mari de sticlă, de 10 litri, în straturi alternative de brânză uscată și brânză proaspătă. În gura borcanului se punea un strat de aproximativ 5 centimetri de mălai. Borcanul era legat cu un capac de folie de plastic și apoi îngropat cu gura în jos.
Mălaiul absorbea umiditatea și forma un fel de dop natural, iar brânza se matura fără prea mult oxigen. Iarna, când dezgropam borcanul, aveam pe masă una dintre cele mai apreciate brânzeturi.
Nu era o delicatesă de restaurant. Era mai mult decât atât. Era gustul unei veri întregi de muncă.
Iarna se pregătea vara
În universul țărănesc, nu doar oamenii trebuiau să treacă iarna. Și animalele trebuiau pregătite pentru iarnă. Asta însemna alt volum uriaș de muncă.
Bunica din partea mamei avea fânețe, unde mergeam vara la cosit. Acolo munca era legată de fân: cosit, întors, uscat, strâns, cărat, depozitat.
Bunicii din partea tatălui nu aveau fânețe în Bărăgan, așa că se adaptau la ce oferea locul. Se strângeau ciocani de porumb, paie de foioase, frunze de sfeclă și lucernă. Tot ce putea hrăni animalele peste iarnă devenea important.
Asta era lumea satului: nimic nu se pierdea dacă putea fi folosit.
Se pregăteau saielele de vară, se reparau adăposturile, se refăceau acoperișurile cu glugi de stuf și papură, țesute cu mângealacul și cu alte scule ale căror denumiri le-am uitat. Și asta spune ceva. Când dispar cuvintele pentru unelte, dispare și memoria muncii făcute cu ele.
Tataia era mare meșter. Era priceput la tot ce era nevoie într-o ogradă țărănească. De la clădit casa sau saielele pentru animale până la confecționat căruțe sau război de țesut pentru mamaia. Nu era „specialist” în sensul modern, dar era specialist în supraviețuire practică.
Azi, dacă se strică ceva, cauți pe internet, chemi pe cineva, cumperi o piesă, înlocuiești. Atunci, dacă nu știai să faci, să legi, să cioplești, să repari, să împletești, să improvizezi, gospodăria suferea direct.
Dependența de bani era mai mică, dar dependența de pricepere era enormă.
Anii bogați se vedeau la streașină
La Giurgeni, lumea satului avea și o altă dimensiune: apa. Tataia era și pescar priceput. Lucrase și în orezărie, iar toamna, când se secau canalele de aprovizionare cu apă, rămânea mult pește. Dar și vara mergea la pescuit, aproape seară de seară, cu cârlionțul.
Erau ani bogați, cu mult pește, dar și ani săraci, cu foarte puțin pește.
Anii bogați se vedeau la streașină.
Dacă aveai șiruri de pești la uscat, era semn că fusese un an bun. Nu bogat în sensul în care înțelegem azi bogăția. Nu însemna lux. Însemna că iarna avea să fie puțin mai blândă cu masa casei.
Eram câte 3–5 nepoți la mamaia pe timpul verii și, săracii de ei, bunicii trebuiau să ne hrănească. Tataia se ducea la pescuit aproape în fiecare seară, după muncă, și se întorcea cu 3–5 kilograme de oblete, săghiță sau roșioară. Încingeam repede o tablă la foc și puneam peștele la prăjit pe tablă, cu puțină sare.
Când peștele era mai abundent, se punea în saramură câteva zile, apoi se înșira pe o sfoară și se punea la uscat la streașină. Iarna, peștele acela era o delicatesă deosebită. Era pus la fiert cu cartofi. Practic, se rehidrata, iar cartoful absorbea din sare. Se servea cu mujdei de usturoi și cu mămăligă, dacă mai aveai răbdare să o faci.
Dar streașina nu era doar pentru pește. În multe regiuni, streașina plină era un semn al unei gospodării care reușise să adune ceva pentru iarnă. În unele locuri atârnau cârnații, șunca sau slănina. La noi atârna și peștele. Tot acolo puteai vedea legături de ceapă și usturoi, frumos împletite cu papură, puse la aer, la uscat, la păstrat.
Streașina plină nu era decor rustic. Era cămară, frigider, asigurare și speranță. Era semnul că vara și toamna nu trecuseră degeaba.
Belșugul nu stătea în conturi, nu stătea în bonuri de supermarket și nu stătea în frigidere uriașe. Stătea la vedere, sub acoperiș, în ceea ce atârna la uscat, la afumat sau la păstrat.
Bunicii care au trecut prin istorie
Ambii mei bunici au fost veterani de război.
Bunicul matern a luptat pe frontul de est, pentru eliberarea Basarabiei. A suferit privațiunile frontului nu doar prin frică, frig, foame sau oboseală, ci și prin invaliditatea cu care l-a lăsat războiul. A fost rănit de o schijă la laba piciorului, dar adevărata nenorocire nu a fost doar rana, ci drumul lung până la îngrijire.
Din cauza lipsurilor de pe front, până a ajuns la un spital din Focșani, rana se transformase în cangrenă. I-au amputat piciorul în repetate rânduri, din cauza recidivelor, până a rămas doar cu un ciot în care, mai târziu, își fixa piciorul protetic. Cu acel picior protetic a trăit, a muncit toată viața, a crescut opt copii și a murit la 84 de ani.
Bunicul patern a luptat pe frontul de vest, împotriva germanilor, până în Munții Tatra. El s-a întors fără invaliditate fizică, dar nu neatins. Războiul rămăsese în el. Multe seri de iarnă ale copilăriei noastre, ale nepoților lui, erau pline de povești de pe front. Nu erau lecții de istorie spuse de la catedră, ci frânturi de viață spuse de un om care fusese acolo. A murit la 85 de ani.
Ambii au trăit mult. Unul 84 de ani, celălalt 85. Au prins trei regimuri și mai multe promisiuni istorice decât poate duce o singură viață fără să se frângă.
Au prins lumea veche a satului, războiul, comunismul, colectivizarea, apoi Revoluția și democrația. Au văzut cum statul vine peste oameni cu uniforme, cu ordine, cu cote, cu CAP-uri, cu lozinci, cu naționalizări, cu alte promisiuni și alte dezamăgiri.
Și totuși, dincolo de toate regimurile, gospodăria trebuia ținută în picioare. Animalele trebuiau hrănite. Pământul trebuia lucrat. Casa trebuia reparată. Cămara trebuia umplută. Iarna trebuia trecută.
Pentru omul de la sat, istoria nu venea ca idee. Venea ca ordin, ca front, ca amputare, ca rechiziție, ca lipsă, ca pământ pierdut, ca pământ primit înapoi fără puterea de a-l mai lucra cum trebuie.
Trei regimuri, același greul al satului
Privind în urmă, cred că acesta este lucrul cel mai important: sub trei regimuri diferite, lumea satelor a trăit poate la fel de greu.
Bunicii mei au prins războiul, comunismul, colectivizarea, Revoluția și democrația. Au văzut cum se schimbă regimuri, steaguri, lozinci, conducători, promisiuni și frici. Dar, dincolo de toate acestea, gospodăria trebuia să supraviețuiască.
Copiii trebuiau hrăniți. Animalele trebuiau trecute peste iarnă. Pământul trebuia lucrat. Casa trebuia reparată. Cămara trebuia umplută. În această lume, tradițiile și obiceiurile nu erau decor. Erau instrumente de supraviețuire.
Colectivizarea a venit peste lumea satului și a rupt o ordine veche. A luat pământul, animalele, ritmurile firești ale gospodăriei și le-a băgat într-un sistem de comandă. A promis modernizare, dar de multe ori a adus umilință, frică, pierdere și dependență.
Apoi a venit Revoluția, democrația și economia de piață. Dar nici acestea nu au adus satul direct în prosperitate. În multe locuri, după 1989, satul s-a trezit întors aproape de unde fusese smuls între 1948 și 1962: cal, căruță, prășit cu calul, muncă pe câmp, gospodărie dusă din greu.
Parcă istoria făcuse un cerc amar.
După zeci de ani de colectivizare și industrializare forțată, multe familii s-au întors la pământ fără utilaje, fără capital, fără infrastructură și fără puterea reală de a-l lucra eficient. Pământul fusese dat înapoi, dar lumea care știa să-l țină în viață era deja îmbătrânită, obosită sau plecată.
Asta nu apare în discursurile frumoase despre sat. Dar este adevărat.
Satul nu a fost doar o imagine cu flori la poartă și oameni în costume populare. A fost locul în care oamenii au fost storși de toate regimurile: de război, de sărăcie, de colectivizare, de tranziție.
Și totuși au mers mai departe. Nu prin lozinci, ci prin priceperi moștenite. Prin obiceiuri. Prin muncă. Prin acel „știm noi cum se face” care uneori ținea loc de bani, de stat, de magazin și de siguranță.
Satul nu era o fotografie frumoasă
De aceea mă feresc de nostalgia falsă.
Da, existau frumusețe, gust, pricepere, obiecte trainice, solidaritate, un anumit fel de a înțelege rostul muncii. Dar exista și foarte multă oboseală. Multă dependență de vreme, de animale, de recoltă, de apă, de sănătatea oamenilor din gospodărie.
După o vară întreagă de muncă, nu deveneai bogat. Aveai, dacă aveai noroc, ceva în cămară, ceva sub streașină, ceva în putini, ceva în borcane, ceva pentru animale, ceva pentru copii. Iarna mânca încet din toate. Primăvara, de multe ori, cămara era aproape goală și ciclul începea din nou.
Asta explică foarte bine mirajul orașului pentru mulți tineri de la sat. Oamenii nu au plecat la oraș pentru că erau proști, nerecunoscători sau pentru că își urau tradițiile. Au plecat pentru că orașul promitea o viață mai ușoară, mai sigură, mai îndestulată și, poate, mai bogată.
Orașul însemna salariu, fabrică, program, magazin, spital, școală, electricitate, apă mai aproape, mai puțină dependență de capriciile naturii. Pentru cei care trăiseră sub povara muncii țărănești, orașul nu era decadență. Era speranță.
Azi, urmașii celor care au părăsit satul vorbesc adesea despre tradiții cu o siguranță ridicolă. Nu mai știu ce era în spatele lor. Nu știu câtă muncă era într-o modă de lână. Nu știu câte dimineți începeau la 3. Nu știu ce însemna să speli lâna în Dunăre, să scarmeni, să duci la darac, să torci iarna la fus. Nu știu ce era zagârna, crinta, cheagul, putina, mângealacul. Nu știu cum arăta o vară de muncă și o primăvară cu cămara aproape goală.
Dar știu să strige despre tradiții.
Tradiționaliștii de carton
Aici apare ipocrizia care mă deranjează cel mai tare.
Mulți dintre cei care se proclamă astăzi mari apărători ai tradiției trăiesc complet modern. Au smartphone, internet, card bancar, mașină, supermarket, concedii, televizoare mari, platforme de streaming, curent, apă, medicamente, aer condiționat, centrale termice și toate avantajele lumii moderne. Dar, din confortul acestei lumi moderne, țin predici despre întoarcerea la tradiție.
Nu vor, de fapt, viața tradițională. Vor estetica ei.
Vor costumul popular, dar nu și munca din spatele lui. Vor pătura pe perete, dar nu și cei doi ani de muncă. Vor brânza pe masă, dar nu și trezitul la 3 dimineața. Vor casa țărănească, dar nu și frigul, reparațiile, acoperișurile de stuf, animalele, noroiul, praful, oboseala. Vor „rânduială”, dar mai ales pentru alții.
Asta nu este dragoste de tradiție. Este tradiționalism de carton.
Tradiția reală venea cu obligații. Te obliga să muncești, să știi, să ajuți, să repari, să păstrezi, să te pregătești din timp, să te gândești la iarnă încă din vară. Nu era o lozincă. Era un mod de viață greu, coerent și adesea necruțător.
De aceea, când aud oameni care strigă după tradiții în timp ce stau cocoțați în canapea, cu telecomanda într-o mână și berea în cealaltă, nu pot să nu văd ridicolul situației. Nu tradiția vorbește prin ei. Vorbește doar comoditatea modernă îmbrăcată în vorbe mari.
Bunicii mei au cunoscut războiul, nu l-au comentat de pe canapea
Mai există o asemănare între felul în care unii vorbesc astăzi despre tradiție și felul în care vorbesc despre război, națiune sau „lideri puternici”.
O fac prea ușor.
O fac fără să simtă costul.
Bunicii mei au cunoscut războiul în carne, nu în comentarii pe Facebook. Unul l-a purtat în proteză toată viața. Celălalt l-a purtat în memorie, în poveștile de iarnă și, probabil, în tăceri pe care noi, copiii, nu aveam cum să le înțelegem atunci.
De aceea mi se pare obscenă admirația comodă pentru liderii autoritari, venită de la oameni care nu ar rezista nici o săptămână în lumea pe care pretind că o regretă.
Astăzi, lumea pare prinsă iar între tentații autoritare. Din est vine dictatorul care a adus din nou războiul mare la granițele Europei. Din vest vine tentația autoritară ambalată în limbaj democratic, în dispreț față de instituții, în cultul forței, al resentimentului și al liderului providențial.
Unul promite imperiu. Celălalt promite salvare prin forță. Amândoi se hrănesc din frică, furie, nostalgie falsă și dispreț față de regulile care țin societățile libere în picioare.
Cei care au cunoscut cu adevărat războiul nu-l transformau în decor. Nu-l foloseau ca să pară interesanți. Nu făceau geopolitică de canapea. Îl purtau în corp, în amintiri, în proteze, în povești, în coșmaruri, în privațiuni și în vieți reconstruite greu după ce istoria trecuse peste ei.
Poate tocmai de aceea ar trebui să fim mai atenți când auzim oameni care vorbesc prea ușor despre război, ordine, forță, națiune și conducători providențiali.
Istoria, când vine peste oameni, nu vine ca discurs. Vine ca amputare. Vine ca front. Vine ca ordin. Vine ca foamete. Vine ca sat rupt. Vine ca familie care trebuie să o ia de la capăt.
Paradoxul modernității
Și totuși, aici apare un paradox interesant.
Cei care critică cel mai tare modernitatea nu înțeleg că tocmai modernitatea poate salva ce a mai rămas din tradiție.
Satul vechi nu mai poate susține singur acele obiceiuri. Nu poți cere oamenilor să trăiască din nou într-o economie de subzistență doar ca să ne hrănim noi nostalgia. Nimeni nu mai poate munci doi ani pentru o modă de lână doar ca să o pună pe pat, dacă munca aceea nu are o valoare economică. Nimeni nu mai poate păstra meșteșuguri, case, unelte, rețete, tehnici și ritmuri vechi doar pentru că unii de la oraș vor să se simtă „ancorați în tradiție”.
Nostalgia nu plătește curentul. Nu plătește medicamentele. Nu ține copiii la școală. Nu repară acoperișul.
Paradoxal, turismul, piața, internetul, promovarea, plata corectă pentru munca artizanală pot conserva mai mult din tradiție decât predicile sterile despre „valorile strămoșești”. Dacă un om este plătit corect să țeasă, să împletească, să facă brânză, să gătească după metode vechi, să repare o casă tradițională, să păstreze o gospodărie vie pentru vizitatori, atunci tradiția primește o nouă funcție economică.
Satul vechi a produs tradițiile din nevoie. Satul modern le poate salva doar dacă le transformă în valoare.
Nu spun că totul trebuie transformat în spectacol pentru turiști. Ar fi o altă formă de falsificare. Dar dacă vrem ca tradițiile să supraviețuiască, trebuie să acceptăm că munca din spatele lor trebuie plătită. Nu ajunge să o lăudăm. Nu ajunge să o postăm pe Facebook. Nu ajunge să o invocăm în discursuri.
Tradiția vie are nevoie de oameni care să o practice. Iar oamenii aceia trebuie să poată trăi din munca lor.
Ce rămâne
Pentru mine, tradiția nu este un slogan.
Este lâna spălată în Dunăre. Este coșul de nuiele. Este bățul de cătină. Este scărmănatul cu mâna. Este daracul de la Țăndărei. Este fusul bunicii într-o iarnă lungă. Este războiul de țesut.
Este laptele strecurat cu zagârna. Este cheagul făcut din chișca porcului. Este cașul pus la scurs în crintă. Este zerul din care se face urdă. Este brânza uscată pe acoperiș și borcanul îngropat cu gura în jos.
Este fânul, ciocanii de porumb, frunzele de sfeclă, lucerna, saielele reparate, stuful, papura și uneltele ale căror nume abia ni le mai amintim.
Este tataia plecat la pescuit după o zi de muncă, întors seara cu oblete, săghiță sau roșioară pentru nepoții adunați la mamaia pe timpul verii.
Este streașina plină.
Iar streașina plină nu era decor. Era semnul că oamenii munciseră destul cât să mai treacă o iarnă.
De aceea, înainte să vorbim despre tradiții, poate ar trebui să învățăm să le privim cu respectul cuvenit. Nu ca pe niște podoabe identitare, nu ca pe niște arme politice, nu ca pe niște lozinci bune de strigat din canapea, ci ca pe rezultatul unei munci uriașe.
Tradiția adevărată nu a stat niciodată pe canapea.
A stat în mâinile oamenilor care munceau.